Connect with us

Opinii

Strivirea Europei de Est

Publicat

pe

*Pentru a citi, ascultați https://www.youtube.com/watch?v=nDbeqj-1XOo

În diminețile verilor anilor ‘90, cu grijă, întorceam frunzele de cartof și căutam gândaci de Colorado. Îi nimiceam atent și nici nu bănuiam pe-atunci că eu, sora mea și bunica continuam lupta cu armele imperialiste americane împotriva oamenilor iubitori de pace. Așa spuneau, după cel de-al doilea Război Mondial, jurnaliștii germani care au semnat o declarație prin care au condamnat aceste mici bombe atomice da, gândacii de Colorado.

Chiar și despre asemenea detalii se povestește în cartea lui Anne Applebaum Cortina de Fier: strivirea Europei de Est, apărută în publicată în 2012 și lăudată foarte mult de critici.

Applebaum este o jurnalistă americană, câștigătoare a premiului Pulitzer, care scrie despre comunism și dezvoltarea societății civile în Europa Centrală și de Est.  

Textul este o descriere detaliată a perioadei de după cel de-al doilea Război Mondial alternând cazurile dureroase de represiune cu kitsch-ul absurd al perioadei. Cartea nu este o înșiruire de generalizări despre evenimente, dar nici nu este o analiză profundă a proceselor. Ea ne arată viața locuitorilor din Ungaria, Cehia, Polonia și Germania de Est, prin mărturii și istorii despre oameni concreți. Prin ele înțelegem mai bine de unde venim, relativitatea alor noștri”, de importanța circumstanțelor, dar și de voința, demnitatea și încăpățânarea multor oameni care au rezistat. Totodată, înțelegem și de ce nu trebuie să îi judecăm prea aspru pe cei care nu au avut această rezistență.

Sunt două părți: prima povestește despre viața de după război, a doua – apogeul stalinismului.

***

După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, pentru mulți viața parcă a început din nou. Puțini observatori ar crede că acești oameni tocmai și-au revenit dintr-o catastrofă sau că, de fapt, continuă să trăiască în condiții inumane. Dincolo de o infrastructură economică distrusă (de exemplu, 40% în Ungaria) și dispariția a 3-6% din populația acestor țări, au rămas traumele care au afectat fiecare aspect al vieții cotidiene. Cum spunea poetul polonez Czeslaw Milosz: Războiul scutură ordinea naturală a lucrurilor. Cândva dacă găseai un cadavru pe stradă, ai fi chemat poliția, oamenii s-ar fi adunat și ar fi vorbit și comentat. Acum, cadavrul trebuie evitat și trebuie de abținut de la a pune comentarii inutile.

Colapsul instituțional din timpul războiului a fost urmat de colapsul moral care a încurajat cinismul oamenilor referitor la societățile în care au crescut și valorile pe care le-au avut. Nu e de mirare că aceste societăți au fost atât de slabe și valorile lor atât de ușor deturnate.

În timp ce Churchill ilustra cu ajutorul la trei chibrituri soarta Poloniei, generația post-război încerca să se adapteze la noile realități. Autoarea parcă ne îndeamnă să nu fim prea categorici în a arunca etichete despre viața de după război: ocupație sau eliberare. Pentru mulți nu a fost o eliberare, ci un brutal început al unei noi ocupații. Pentru alții a fost o întoarcere la ceea ce părea rutina cotidiană. Pentru unii nu a însemnat nici una, nici alta.

Relatările tragice despre violurile în masă însă nu ne lasă să fim imparțiali. În 1945, Ungaria interzice avortul, iar statul este copleșit de numărul de copii abandonați exact la 9-18 luni după terminarea războiului.

Applebaum continuă să povestească detaliat despre ce s-a întâmplat cu organizațiile de tineret, cu radioul, alegerile și opoziția, epurările etnice și poliție. Aflăm despre tinerii foști naziști, care, deziluzionați de situația din țară, devin ceea ce au fost învățați de mici să urască – comuniști; despre tinerii bine-educați din clasa mijlocie care devin membri ai diferitor grupuri criminale; despre cum în 1946, la Treblinka se răstoarnă un tren, iar oamenii nu au sărit în ajutor, dar să fure lucrurile valoroase. Decadența morală este prezentată empatic, fără a fi judecată. Așa erau vremurile.

Este descrisă prima perioadă de după război, în care încă se permiteau  afacerile private, existau elemente ale unor alegeri libere și partide de opoziție, se tolerau bisericile și chiar presă liberă. În același timp, eforturi masive erau direcționate spre a înfiltra oameni în toate organizațiile cu riscuri, de a pregăti poliția secretă (informatorii trebuie să vegheze oamenii, iar poliția secretă informatorii) și antrenarea țăranilor să devină folk-comuniști.  

Bunăoară, în Polonia, tinerii se adunau într-un apartament să asculte jazz: noi nu știam nimic despre Katyn sau cum e să trăiești într-o țară liberă, noi nu aveam pașapoarte, cărți noi sau filme, dar aveam o nevoie firească de distracție și asta ne oferea jazz-ul.  Dar nu pentru mult timp, într-o zi, comuniștii au dat buzna și au distrus toate acestea.

Nu o să mă opresc la descrierile despre tentativele de alegeri corecte, sau despre luptele partizanilor sau hărțuirea preoților sau cum în referendumul din 1945 despre reforma pământului, germanii din Saxonia au trebuit să răspundă la o singură întrebare formulată astfel: doriți ca fabricile criminalilor de război și a criminalilor naziști să ajungă în mâinile oamenilor?  Referendumul a trecut.

În 1948, în toate țările din Europa de Est, sunt abandonate toate tentativele de legitimitate printr-un proces electoral și a fost stopată orice toleranță față de opoziție. Toată energia poliției a fost orientată spre biserică, spre deja învinsa opoziție și spre partid. Citim despre epurările din partide și cum membri de încredere ai Comitetului Central sunt interogați, arestați, torturați și uciși. Dar, în vorbele autoarei: spectacolul revoluției care își devorează proprii copii nu este nimic nou. Exact același set de obsesii a consumat sovieticii la sfârșitul anilor 30, perioada Marii Terori.

Avem imaginea scriitorului care plânge lângă un aparat de radio în Londra, ascultând confesiunea unui camarad despre inițierea pe un drum al adevărului și salvarea partidului. Partidul are mereu dreptate. Sau a femeii care, la întoarcerea din vacanță, își găsește soțul arestat și proclamat dușman al sistemului. Apoi, își pierde locul de muncă, apartamentul și majoritatea prietenilor, pentru că puțini au curajul să păstreze relația cu un oponent al regimului.

Dar să revenim la kitsch-ul perioadei. Autoarea descrie în profunzime cum se creează, cam stângace, noul om sovietic. Avem mici snoave ale perioadei. De exemplu, Alexei Stakhanov, un miner din Donbass care pe 31 august 1935 a săpat 102 de tone de cărbune în cinci ore și 45 de minute. De 14 ori cota necesară! Istoria de succes ajunge la urechile lui Stalin, iar în curând începe un mic cult al personalității. Cărți, articole, postere, străzi și scuaruri cu numele lui Stakhanov. Și, desigur, un mic oraș din Ucraina numit în cinstea sa. Fiecare țară avea un erou al său, cu versuri care să îl proslăvească: dacă vrei o scurtătură spre Rai, lucrează ca minerul Pstrowski” . Sau: nu-mi pasă de fete deja, mai degrabă îl urmăresc pe Ignor Pioler”  – un lucrător de fabrică care a atins planul său personal de 5 ani în doar patru ani! Așa au apărut competițiile socialiste, a căror idee era de terminat lucrul cât mai rapid, indiferent de calitate.

Kitsch-ul ne urmărește și în cinema, unde un regizor propune crearea de noi personaje și intrigă care ar dramatiza avantajele cooperativei. De exemplu, poate fi un copil care este devastat de refuzul tatălui de a se alătura cooperativei și se teme că viitorul lui va fi compromis. Tot el a criticat un alt film, unde un muncitor moare la final, iar asta nu este prea optimist. Un alt film, numit Căsătoria”, ne învață despre rolul partidului de conducere, semnificația competițiilor de lucru, valoarea diferitor tipuri de lucru și, desigur, despre importanța căsătoriei.

Dar și pentru asta existau soluții. Regizorul Andrzej Wajda povestește cum dialogul putea fi cenzurat, dar nu și imaginile. Imaginile pot fi ambigue. În filmul său, Ashes în Diamonds”, într-un local, doi indivizi au în față două pahare de vodkă și niște candele, iar fiecare din ei repetă câte un nume. Nimeni nu spune că sunt lumânări comemorative ale celor care au murit în timpul revoltei din Varșovia, dar audiența înțelege acest lucru.

Capitolul meu preferat rămâne a fi despre orașele ideale socialiste. Stalinvaros, Nowa Huta sau Stalinstadt. Autoarea povestește despre apariția acestor orașe, libere de vechile obiceiuri de lucru sau de principiile vieții burgheze. O pagină nouă. Muncitorii au venit entuziasmați din toate colțurile să pună umărul la aceste proiecte grandioase. Desigur, birocrația, lipsa de organizare și de viziune, au făcut ca, de la început, să apară probleme în construcție. Chiar dacă artiști, poeți sau chiar Shostakovich au fost încurajați să le viziteze pentru a inspira locuitorii, în scurt timp, haosul și mizeria au triumfat. Construcțiile grandioase nu s-au realizat, iar cele care s-au făcut erau departe de a fi perfecte. În vorbele autoarei, Nowa Huta rămâne un simbol al eșecului totalitarismului în Polonia: planificare eșuată, arhitectură eșuată și un vis utopic eșuat.

Să revenim însă la oameni. Anne Applebaum crede că unul din meritele sistemului a fost că reușit să facă atât de mulți oameni apolitici din atât de multe țări să accepte fără prea multe proteste. Probabil amintirea recentelor violențe și frica de potențiale violențe a planat asupra situației. Mulți din colaboratorii rezervați, așa cum îi numește autoarea, nu voiau să fie nici șefi de partid, nici disidenți furioși. Ei doar voiau să își continue viața, să își reconstruiască țările, să își educe copiii, să își hrănească familiile și să fie departe de cei de la putere. Dar în perioada de stalinism intens, era imposibil să fii neutru. Astfel, majoritatea est-europenilor nu au făcut un pact cu diavolul. Nu și-au vândut sufletul să devină informatori, dar mai degrabă s-au scufundat într-o constantă atotcuprinzătoare și cotidiană presiune economică și psihologică.

***

Un clișeu ne spune că pentru a putea să ne continuăm viețile, trebuie să ne cunoaștem trecutul. Citind mărturiile acelor perioade, devenim  mai empatici, mai puțin categorici, mai înțelegători, dar, mai ales, mai convinși că nu trebuie de ajuns în vremurile când ai trei opțiuni: să fii un aprig susținător al unui partid pe care îl urăști; să fii un colaborator rezervat, care încearcă să se țină departe de politică, deși nu prea îi reușește; sau să fii torturat prin gulag-uri. Vremurile sunt exact așa cum noi le facem.

Autoare: Vlada Ciobanu

Opinii

Opinie despre automobilele transnistrene: Facem un pas mare înapoi în calitate de stat suveran

Publicat

pe

De către

Astăzi am plecat cu un gust amar de la ședința organizată în Guvern de Biroul de Reintegrare. S-a propus discutarea admiterii automobilelor din zona transnistreană în circuitul internațional.

În rezultatul mecanismului propus Moldova va avea 3 regimuri de înmatriculare a automobilelor. Mecanismul standard cu numere moldovenești, unicul de care pot beneficia cetățenii de pe malul drept al Nistrului, regimul de numere transnistrene care pot circula liber și pe malul drept al Nistrului, cu toate consecințele de lipsă a înregistrării în registrele naționale și se mai propune un hibrid (fără ca să fie eliminată versiunea veche de înregistrare) – numere neutre cu care transninstrenii să poată circula peste hotare și care nu vor avea simbolica Republicii Moldova.

Cred că este de prisos să menționez că prin astfel de proiecte se subminează suveranitatea Republicii Moldova și efectiv este legiferat regimul de la Tiraspol prin politica pașilor mici. În același timp astfel de proiecte reprezintă riscuri majore pentru disciplina fiscală și colectările la buget. Acest mecanism crează premise noi pentru evitarea regimului de import de automobile standard și alimentarea regimului de la Tiraspol cu resurse noi financiare, înmatricularea automobilelor în regimul nou prin scheme de corupție, care nu lipsesc nici pe malul drept și nici pe malul stâng al Nistrului.

A fost adus drept argument modelul German de numere regionale. Dar în Germania numere regionale au TOATE regiunile, nu una. Haideți atunci Moldova să decidă o politică nouă de numere cu însemne regionale pe ÎNTREG teritoriul Moldovei și să avem numere distincte de Călărași, Soroca, Hâncești etc…. pe lângă cele de la Tiraspol și Râbnița. Argumentarea este primitivă și deloc echivalentă. De asemenea sunt sigur că în Germania NU figurează regimuri de import diferite și preferențiale pentru anumite regiuni. Dacă legiferăm așa proiecte pentru regiunea de est a țării, acest principiu trebuie să fie aplicat în toate regiunile țării și fiecare raion să-și facă propria politică de import automobile…. Ridicol? Da. Dar anume o astfel de soluție promovează Biroul de reintegrare și OSCE inclusiv…. acoperindu-se cu standarde tehnice de design a plăcuțelor, care nu au nici o legătură cu ce facem noi ca națiune, cum ne organizăm ca stat reîntregit…

Odată aprobat acest proiect, noi facem un pas mare înapoi în calitate de stat suveran, punem o piatră grea în transnistrizarea Moldove și în legalizarea conflictului veșnic pe teritoriul Moldovei, instituim regimuri fertile pentru corupție și evaziune fiscală care se așează pe umerii cetățenilor din dreapta Nistrului. Acesta este încă un pas spre confirmarea statuului de stat falit.

Sergiu GAIBU

Citește mai departe

Economie

Expert: Republica Moldova a beneficiat de cel mai redus volum de granturi din ultimii zece ani

Publicat

pe

De către

În anul 2017 Moldova a primit cel mai mic sprijin de la partenerii externi din ultimii zece ani. Astfel, volumul granturilor primite a fost de doar un miliard de lei cu 2 miliarde de lei mai puțin decât a fost planificat inițial, scrie pe blogul său economistul IDIS Viitorul, Veaceslav Ioniță.

Tendința neplăcută se menține deja al treilea an consecutiv. Iar suma totală a ratărilor în ultimii 3 ani se ridică la 6,1 miliarde lei.

Creșterea masivă a suportului extern sa văzut foarte clar în perioada 2013-2014 când sprijinul financiar extern sub  formă de granturi a ajuns la 4 miliarde de lei.

Acest sprijin trebuia să crească și în următoarea perioadă și să ajungă la cel puțin 8 miliarde de lei anual. Însă din nefericire acest lucru nu a avut loc.

Autoritățile Republicii Moldova au obligația în regim de urgență să restabilească relația de încredere cu partenerii externi fără de care este imposibilă susținerea financiară a țării.

Fără suport extern Moldova nu are cum să-și dezvolte infrastructura sa care se află într-o stare deplorabilă, nu are cum realiza reformele necesare și nu poate crește competitivitatea economiei și a produselor sale atât pe piața externă cât și internă.

Citește mai departe

Alegeri

Electorala 2018 // Situația partidelor unioniste. Unionismul suicidal (I)

Publicat

pe

De către

O incursiune în istoria alegerilor locale generale. Cazul Chirtoacă

Poziția partidelor unioniste e clară. Atât Partidul Liberal, cât și Partidul Unității Naționale, mizează pe alegătorii fostului primar Chirtoacă. Problema e că aceștia abordează acest electorat ca pe unul exclusiv unionist. Ceea ce nu este tocmai adevărat.

tricolorul și panglica Sf.Gheorghe, sursa:flux.md

În cadrul alegerilor din 2007, Dorin Chirtoacă câștigase alegerile cu un slogan care încă nu făcea trimitere la Unire. „Un primar tânăr, o echipă liberală — o capitală europeană!”, anunțau bilboard-urile. Chirtoacă prezenta pentru mulți antiteza perfectă pentru climatul politic de atunci – PCRM era încă la guvernare și în plină forță, Serafim Urecheanu devenise deputat, iar PPCD dezamăgise pe toți prin alianța cu PCRM. Dorin Chirtoacă era un politician tânăr, în care alegătorii Chișinăului investiseră speranțe. Era perceput ca o întruchipare a renașterii politicului autohton. Chiar dacă PL era cunoscut pentru simpatiile sale față de cauza Unirii, acesta încă nu se manifesta ca un partid exclusiv unionist.

În 2011, liberalul câștigase încă un mandat. Sloganul de atunci al acestuia era „Împreună cu Dorin Chirtoacă pentru Chişinău!”. Numele lui era deja bine cunoscut. Acesta era perceput de toți ca un primar care nu a putut să se manifeste la potențialul maxim din cauza guvernării comuniste, care îi crea tot felul de impedimente. Un primar care a fost de partea protestatarilor pe 7 aprilie. Alegătorii i-au mai oferit o șansă. În acea perioadă PL, la fel, încă nu miza pe slogane unioniste. A fost chiar și un episod când Chirtoacă a purtat de 9 mai, două panglici – tricolorul și panglica Sf.Gheorghe.

În 2015, Dorin Chirtoacă lua al treilea mandat. Se întâmpla în contextul în care PD și PLDM aveau imaginea pătată din cauza miliardului furat, iar PL era încă în relații bune cu Platforma (pe atunci) Civică „Demnitate și Adevăr”, care încă mai avea puteri să adune oameni la proteste. Ce a urmat a însemnat declinul Partidului Liberal.

Mihai Ghimpu agresat de protestatari, sursa: realitatea.md

PL a intrat în conflict cu Platforma DA, iar în ianuarie 2016 a votat investirea guvernului Filip. Apoi, la alegerile prezidențiale de anul trecut, în loc să-și reabiliteze imaginea, liberalii au participat la alegeri, iar Mihai Ghimpu a acumulat doar 25 de mii de voturi. Apropo, au fost primele alegeri când PL a folosit slogane exclusiv unioniste „Moldova are viitor în România!”, „Uniţi pentru Unire!”. PL, cu alte cuvinte, în vremurile sale de criză, s-a transformat într-un soi de PNL al Vitaliei Pavlicenco.

Rigiditatea politicului autohton

Marșul Centenar, martie 2018. sursa: pl.md

Imaginația liderilor noștri politici este extrem de limitată, rigidă, deci lipsită de flexibilitate. Adică exact contrariul a ceea ce presupune implicarea în jocurile politice. Partidele noastre  nu mai știu cum să obțină capital politic. Toate mizele lor se rezumă la același format vechi Est/Vest, Pro Europa/Pro Rusia. Acest format a fost epuizat la extreme și nu mai poate genera noi voturi. Opoziția dată este mult prea bine conturată pentru a permite, de exemplu, unui alegător PSRM să voteze un candidat proeuropean sau invers. Și cum în fruntea orașului s-a aflat mai mereu un candidat cu viziuni „pro-occidentale”, anume acest segment are cel mai mult de pierdut. Susținătorii așa-ziselor partide de stânga, în lipsa altor alternative decât Vest/Est, sunt mult mai motivați să iasă la vot. Câștigarea alegerilor locale înca mai prezintă un deziderat nerealizat. Aceștia încă nu au apucat să trăiască experiența regretului pentru votul acordat.

După Marșul Centenarului de pe 25 martie, cum era de așteptat, cei care se întitulează stataliști și ceilalți care se prezintă drept unioniști s-au angajat într-o discuție, nu atât tâmpită, cât reprezentativă pentru modul în care se discută și se practică politica la noi în țară. Asemenea adolescenților, aceștia s-au angajat în dezbateri despre numărul celor prezenți la manifestare – o luptă pentru niște abstracțiuni de valoare, poate doar în contextul în care aceasta s-ar fi desfășurat într-o grădiniță sau în clasele primare. Nu și în politică.

Nu poți obține un avantaj politic ignorând cifrele, un lucru pe care ambele tabere refuză să-l facă, mizând pe succesul de scurtă durată pe care această ignoranța le-ar oferi-o. Partidele unioniste refuză să îmbrățișeze realitatea. Nu mă refer la idealurile invocate de ei, ci la cum aceștia luptă pentru putere, pentru realizarea acestora.

Ceea ce lipsește curentului unionist este o bază materialistă. Refuzul de a se adapta la realitatea schimbătoare e în dauna acestei mișcări, ce încă mai prezintă un mare potențial de a aduna oameni. O caracterstică esențială pentru un grup care își propune schimbări revoluționare. Însă unionismul pierde teren. Pierde din cauza propriilor gafe.

Partidele Unioniste la ora actuală

Un bun analist unionist și-ar fi început pledoaria în modul următor:

„De ce au fost atât de puțini oameni în Piața Marii Adunări Naționale? De ce au participat, preponderent, doar persoane de vârstă medie sau înaintată? Care sunt cauzele reale a unei prezențe atât de mici?” Însă acest bun analist unionist întârzie să apară.

În climatul politic actual, unionismul nu mai este o prioritate. Tinerii care susțin unirea, nu sunt neapărat adepți ai partidelor unioniste, iar majoritatea din ei sunt plecați peste hotare.

Ce comportament manifestă partidele unioniste? Poziția PUN e clară. Principalele sale avantaje politice sunt Băsescu și imaginea șifonată a PL. Aceștia mizează pe pasivitate și pe acțiunile autocompromițătoare ale partidului. O poziție destul de rațională în contextul în care PL, în mare parte, cam cu asta se și ocupă. Candidatura lui Munteanu nu face decât să confirme și mai mult statutul de partid aflat în cădere liberă a PL. Valeriu Munteanu nu are nici imaginea și nici capacitățile necesare pentru a acumula capital politic. Munteanu s-a aflat mereu sub tutela lui Ghimpu. Acesta s-ar putea aștepta, cel mult, la un transfer de imagine din partea lui. Un lucru care nu-l avantajează în niciun fel. Cea mai rațională mișcare politică ar fi fost să nu participe la alegeri, speculând pe lipsa de onestitate și legalitate a acestora, făcând, totodată, apel la demiterea prematură a lui Chirtoacă. La justiția selectivă din Republica Moldova. Acest lucru le-ar fi oferit o perioadă de reabilitare necesară pentru a-și spăla imaginea și a identifica un nou lider. Totodată, aceștia ar fi putut folosi această perioadă pentru o analiză adecvată a PUN. Ba mai mult, lăsându-i să se compromită în cadrul alegerilor, și-ar fi confirmat statutul de prima preferință a simpatizanților Unirii.

Nici poziția PUN nu e una destul de promițătoare. Riscul e mare, iar dacă două partide unioniste nu vor obține un scor bun, atunci acest curent cu greu își va restabili dezirabilitatea. Liderii de opinie unioniști ca Petru Bogatu, care îndeamnă electoratul unionist să voteze candidatul PUN, își dau prea bine seama că mulți simpatizanți PL nu vor accepta un asemenea gest. Aceștia fac nimic altceva decât jocul Partidului Democrat de a șlefui calea Silviei Radu, candidatul neoficial al lui Plahotniuc, spre turul II. Iar cel din urmă, cu regret, este singurul lider politic care ține cont de dinamismul conjuncturii politice.

Situația electoratului unionist este una delicată, dar nu fatală. Uneori, trebuie să faci un pas înapoi pentru a vedea mai bine lucrurile, dintr-un unghi mai mare. Nu trebuie de renunțat la Unire. Nu-i acesta mesajul pe care încerc să-l transmit. Ceea ce ar trebui să facă electoratul unionist, după părerea mea, e să nu renunțe la Unirea prin integrare europeană. Ceea ce ar presupune și anumite schimbări de rang social. Schimbări palpabile inclusiv pentru locuitorii Chișinăului. Pentru a menține un asemenea curs e nevoie de oameni. Puterea se obține prin votul oamenilor, dar aceștia au nevoie de condiții materiale adecvate. Ideile izolate ce nu pot fi puse în practică sunt inutile. Capitala are nevoie, în primul rând, de un bun administrator cu un program electoral bine definit. Unul care va ști să-și instrumentalizeze activitatea în folosul tuturor cetățenilor. Un candidat care va crea acele condiții necesare pentru ca cetățenii să-și dorească să trăiască în continuare în acest oraș.

Citește mai departe