Connect with us

Opinii

Strivirea Europei de Est

Publicat

pe

*Pentru a citi, ascultați https://www.youtube.com/watch?v=nDbeqj-1XOo

În diminețile verilor anilor ‘90, cu grijă, întorceam frunzele de cartof și căutam gândaci de Colorado. Îi nimiceam atent și nici nu bănuiam pe-atunci că eu, sora mea și bunica continuam lupta cu armele imperialiste americane împotriva oamenilor iubitori de pace. Așa spuneau, după cel de-al doilea Război Mondial, jurnaliștii germani care au semnat o declarație prin care au condamnat aceste mici bombe atomice da, gândacii de Colorado.

Chiar și despre asemenea detalii se povestește în cartea lui Anne Applebaum Cortina de Fier: strivirea Europei de Est, apărută în publicată în 2012 și lăudată foarte mult de critici.

Applebaum este o jurnalistă americană, câștigătoare a premiului Pulitzer, care scrie despre comunism și dezvoltarea societății civile în Europa Centrală și de Est.  

Textul este o descriere detaliată a perioadei de după cel de-al doilea Război Mondial alternând cazurile dureroase de represiune cu kitsch-ul absurd al perioadei. Cartea nu este o înșiruire de generalizări despre evenimente, dar nici nu este o analiză profundă a proceselor. Ea ne arată viața locuitorilor din Ungaria, Cehia, Polonia și Germania de Est, prin mărturii și istorii despre oameni concreți. Prin ele înțelegem mai bine de unde venim, relativitatea alor noștri”, de importanța circumstanțelor, dar și de voința, demnitatea și încăpățânarea multor oameni care au rezistat. Totodată, înțelegem și de ce nu trebuie să îi judecăm prea aspru pe cei care nu au avut această rezistență.

Sunt două părți: prima povestește despre viața de după război, a doua – apogeul stalinismului.

***

După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, pentru mulți viața parcă a început din nou. Puțini observatori ar crede că acești oameni tocmai și-au revenit dintr-o catastrofă sau că, de fapt, continuă să trăiască în condiții inumane. Dincolo de o infrastructură economică distrusă (de exemplu, 40% în Ungaria) și dispariția a 3-6% din populația acestor țări, au rămas traumele care au afectat fiecare aspect al vieții cotidiene. Cum spunea poetul polonez Czeslaw Milosz: Războiul scutură ordinea naturală a lucrurilor. Cândva dacă găseai un cadavru pe stradă, ai fi chemat poliția, oamenii s-ar fi adunat și ar fi vorbit și comentat. Acum, cadavrul trebuie evitat și trebuie de abținut de la a pune comentarii inutile.

Colapsul instituțional din timpul războiului a fost urmat de colapsul moral care a încurajat cinismul oamenilor referitor la societățile în care au crescut și valorile pe care le-au avut. Nu e de mirare că aceste societăți au fost atât de slabe și valorile lor atât de ușor deturnate.

În timp ce Churchill ilustra cu ajutorul la trei chibrituri soarta Poloniei, generația post-război încerca să se adapteze la noile realități. Autoarea parcă ne îndeamnă să nu fim prea categorici în a arunca etichete despre viața de după război: ocupație sau eliberare. Pentru mulți nu a fost o eliberare, ci un brutal început al unei noi ocupații. Pentru alții a fost o întoarcere la ceea ce părea rutina cotidiană. Pentru unii nu a însemnat nici una, nici alta.

Relatările tragice despre violurile în masă însă nu ne lasă să fim imparțiali. În 1945, Ungaria interzice avortul, iar statul este copleșit de numărul de copii abandonați exact la 9-18 luni după terminarea războiului.

Applebaum continuă să povestească detaliat despre ce s-a întâmplat cu organizațiile de tineret, cu radioul, alegerile și opoziția, epurările etnice și poliție. Aflăm despre tinerii foști naziști, care, deziluzionați de situația din țară, devin ceea ce au fost învățați de mici să urască – comuniști; despre tinerii bine-educați din clasa mijlocie care devin membri ai diferitor grupuri criminale; despre cum în 1946, la Treblinka se răstoarnă un tren, iar oamenii nu au sărit în ajutor, dar să fure lucrurile valoroase. Decadența morală este prezentată empatic, fără a fi judecată. Așa erau vremurile.

Este descrisă prima perioadă de după război, în care încă se permiteau  afacerile private, existau elemente ale unor alegeri libere și partide de opoziție, se tolerau bisericile și chiar presă liberă. În același timp, eforturi masive erau direcționate spre a înfiltra oameni în toate organizațiile cu riscuri, de a pregăti poliția secretă (informatorii trebuie să vegheze oamenii, iar poliția secretă informatorii) și antrenarea țăranilor să devină folk-comuniști.  

Bunăoară, în Polonia, tinerii se adunau într-un apartament să asculte jazz: noi nu știam nimic despre Katyn sau cum e să trăiești într-o țară liberă, noi nu aveam pașapoarte, cărți noi sau filme, dar aveam o nevoie firească de distracție și asta ne oferea jazz-ul.  Dar nu pentru mult timp, într-o zi, comuniștii au dat buzna și au distrus toate acestea.

Nu o să mă opresc la descrierile despre tentativele de alegeri corecte, sau despre luptele partizanilor sau hărțuirea preoților sau cum în referendumul din 1945 despre reforma pământului, germanii din Saxonia au trebuit să răspundă la o singură întrebare formulată astfel: doriți ca fabricile criminalilor de război și a criminalilor naziști să ajungă în mâinile oamenilor?  Referendumul a trecut.

În 1948, în toate țările din Europa de Est, sunt abandonate toate tentativele de legitimitate printr-un proces electoral și a fost stopată orice toleranță față de opoziție. Toată energia poliției a fost orientată spre biserică, spre deja învinsa opoziție și spre partid. Citim despre epurările din partide și cum membri de încredere ai Comitetului Central sunt interogați, arestați, torturați și uciși. Dar, în vorbele autoarei: spectacolul revoluției care își devorează proprii copii nu este nimic nou. Exact același set de obsesii a consumat sovieticii la sfârșitul anilor 30, perioada Marii Terori.

Avem imaginea scriitorului care plânge lângă un aparat de radio în Londra, ascultând confesiunea unui camarad despre inițierea pe un drum al adevărului și salvarea partidului. Partidul are mereu dreptate. Sau a femeii care, la întoarcerea din vacanță, își găsește soțul arestat și proclamat dușman al sistemului. Apoi, își pierde locul de muncă, apartamentul și majoritatea prietenilor, pentru că puțini au curajul să păstreze relația cu un oponent al regimului.

Dar să revenim la kitsch-ul perioadei. Autoarea descrie în profunzime cum se creează, cam stângace, noul om sovietic. Avem mici snoave ale perioadei. De exemplu, Alexei Stakhanov, un miner din Donbass care pe 31 august 1935 a săpat 102 de tone de cărbune în cinci ore și 45 de minute. De 14 ori cota necesară! Istoria de succes ajunge la urechile lui Stalin, iar în curând începe un mic cult al personalității. Cărți, articole, postere, străzi și scuaruri cu numele lui Stakhanov. Și, desigur, un mic oraș din Ucraina numit în cinstea sa. Fiecare țară avea un erou al său, cu versuri care să îl proslăvească: dacă vrei o scurtătură spre Rai, lucrează ca minerul Pstrowski” . Sau: nu-mi pasă de fete deja, mai degrabă îl urmăresc pe Ignor Pioler”  – un lucrător de fabrică care a atins planul său personal de 5 ani în doar patru ani! Așa au apărut competițiile socialiste, a căror idee era de terminat lucrul cât mai rapid, indiferent de calitate.

Kitsch-ul ne urmărește și în cinema, unde un regizor propune crearea de noi personaje și intrigă care ar dramatiza avantajele cooperativei. De exemplu, poate fi un copil care este devastat de refuzul tatălui de a se alătura cooperativei și se teme că viitorul lui va fi compromis. Tot el a criticat un alt film, unde un muncitor moare la final, iar asta nu este prea optimist. Un alt film, numit Căsătoria”, ne învață despre rolul partidului de conducere, semnificația competițiilor de lucru, valoarea diferitor tipuri de lucru și, desigur, despre importanța căsătoriei.

Dar și pentru asta existau soluții. Regizorul Andrzej Wajda povestește cum dialogul putea fi cenzurat, dar nu și imaginile. Imaginile pot fi ambigue. În filmul său, Ashes în Diamonds”, într-un local, doi indivizi au în față două pahare de vodkă și niște candele, iar fiecare din ei repetă câte un nume. Nimeni nu spune că sunt lumânări comemorative ale celor care au murit în timpul revoltei din Varșovia, dar audiența înțelege acest lucru.

Capitolul meu preferat rămâne a fi despre orașele ideale socialiste. Stalinvaros, Nowa Huta sau Stalinstadt. Autoarea povestește despre apariția acestor orașe, libere de vechile obiceiuri de lucru sau de principiile vieții burgheze. O pagină nouă. Muncitorii au venit entuziasmați din toate colțurile să pună umărul la aceste proiecte grandioase. Desigur, birocrația, lipsa de organizare și de viziune, au făcut ca, de la început, să apară probleme în construcție. Chiar dacă artiști, poeți sau chiar Shostakovich au fost încurajați să le viziteze pentru a inspira locuitorii, în scurt timp, haosul și mizeria au triumfat. Construcțiile grandioase nu s-au realizat, iar cele care s-au făcut erau departe de a fi perfecte. În vorbele autoarei, Nowa Huta rămâne un simbol al eșecului totalitarismului în Polonia: planificare eșuată, arhitectură eșuată și un vis utopic eșuat.

Să revenim însă la oameni. Anne Applebaum crede că unul din meritele sistemului a fost că reușit să facă atât de mulți oameni apolitici din atât de multe țări să accepte fără prea multe proteste. Probabil amintirea recentelor violențe și frica de potențiale violențe a planat asupra situației. Mulți din colaboratorii rezervați, așa cum îi numește autoarea, nu voiau să fie nici șefi de partid, nici disidenți furioși. Ei doar voiau să își continue viața, să își reconstruiască țările, să își educe copiii, să își hrănească familiile și să fie departe de cei de la putere. Dar în perioada de stalinism intens, era imposibil să fii neutru. Astfel, majoritatea est-europenilor nu au făcut un pact cu diavolul. Nu și-au vândut sufletul să devină informatori, dar mai degrabă s-au scufundat într-o constantă atotcuprinzătoare și cotidiană presiune economică și psihologică.

***

Un clișeu ne spune că pentru a putea să ne continuăm viețile, trebuie să ne cunoaștem trecutul. Citind mărturiile acelor perioade, devenim  mai empatici, mai puțin categorici, mai înțelegători, dar, mai ales, mai convinși că nu trebuie de ajuns în vremurile când ai trei opțiuni: să fii un aprig susținător al unui partid pe care îl urăști; să fii un colaborator rezervat, care încearcă să se țină departe de politică, deși nu prea îi reușește; sau să fii torturat prin gulag-uri. Vremurile sunt exact așa cum noi le facem.

Autoare: Vlada Ciobanu

Opinii

Moldova.org recomandă / NewsMaker, ZdG, Agora, Recorder și PressOne

Publicat

pe

De către

La finele fiecărei săptămâni, Moldova.org recomandă cititorilor săi articole din presa locală sau românească, apreciată de membrii echipei noastre ca fiind profesioniste și care respectă deontologia jurnalistică.

NewsMaker: Dom Polski. Как Молдова стала общим домом для разных народов. Часть четвертая

Polonezii au apărut pe teritoriul Moldovei moderne câteva secole în urmă și, deja în secolul al XIX-lea, în provincia Basarabia, familiile aristocratice poloneze au ieșit în evidență, ajungând în fruntea Adunării Nobilimii locale. Majoritatea polonezilor moldoveni sunt descendenți ai refugiaților, dintre care mulți reprezentau șleahta poloneză. Anume datorită aroganței nobililor polonezi de atunci, astăzi ei sunt văzuți ca niște oameni foarte mândri, pentru care interpretarea a ce înseamnă mândrie este mai important decât orice altceva. Cu toate acestea, mulți polonezi moldoveni de astăzi nu își cunosc originile, deoarece strămoșii lor de aici au fost înregistrați în documente ca fiind ucraineni. Pentru a afla mai multe despre polonezii din Moldova, citiți reportajul publicat pe NewsMaker.

Ziarul de Gardă: Hramuri „electorale” cu cinci luni înainte de alegerile parlamentare

„La distanță de cinci luni până la alegerile parlamentare, din 24 februarie 2019, campania electorală, se pare, a început pentru mai mulți membri PDM și PSRM. Respectiv, concertele organizate la 21 septembrie în mai multe localități din țară, cu ocazia hramurilor, s-au transformat în scene electorale pentru socialiștii și democrații cu aspirații de deputați în viitorul Legislativ, scrie ZdG.

Agora: Podurile din Chișinău

14 august 2018. 43 de persoane au murit la Genova, Italia, după prăbușirea unui imens pod rutier, construit din beton armat în anii 60, după planul inginerului Riccardo Morandi. Tragedia este mediatizată intens în presa internațională. La o săptămână după dezastrul din Italia, autoritățile din municipiul Chișinău dispun realizarea unui raport pentru a afla în ce stare se află podurile din Chișinău.

În Chișinău există trei poduri din beton armat construite în anii 60 conform schițelor inginerilor sovietici: podul din strada Ismail, podul de pe bulevardul Grigore Vieru (Zona Circului) și podul din strada Mihai Viteazul. L-am întrebat pe expertul în căi ferate, drumuri și poduri, Sergiu Bejan, cât de îngrijorați trebuie să fim noi, chișinăuienii, de starea podurilor. Mai multe despre starea podurilor din Chișinău, aflați în reportajul realizat de Agora.

Recorder: Sistemul de atenții din școala românească

George Trifan are 32 de ani și este profesor asociat la Colegiul Național Tudor Vianu, unul dintre cele mai bune licee din România. Într-o societate normală n-ar fi mare lucru de spus de spre el: un profesor bun care își face meseria cu pasiune și se ține departe de compromisuri. Însă noi nu trăim într-o societate normală, așa că Trifan devine un caz special și un om nevoit să înoate mereu împotriva curentului.

A ales să meargă la catedră într-o perioadă în care toți IT-iștii din generația lui fug de această meserie și preferă joburi mai bine plătite în multinaționale. A ales să nu se titularizeze pe post pentru că nu e de acord cu acest mecanism și și-a luat ore în învățământul privat ca să-și sporească veniturile (pe lângă „Vianu”, George Trifan predă și la Școala Metropolitană Arc). A ales să vorbească despre marile probleme din Educație când cei mai mulți dintre colegii lui preferă să tacă pentru a nu supăra pe cineva, scrie Recorder.ro.

PressOne: Handbalista română care și-a alăptat copilul în pauza meciului

Jucătoarea de handbal Irina Alexandra Pop (29 de ani) a ieșit în pauza meciului Lleidatana – Agustinos Alicante (24-21), desfășurat duminică, 16 septembrie, pentru a-și alăpta băiețelul de două luni și jumătate, Theo. Marcase până atunci patru goluri pentru echipa sa. Imaginea a fost surprinsă de un fotoreporter, iar Irina a devenit celebră în Spania. Originară din Cluj, ea trăiește de 15 ani în regiunea Huesca. E surprinsă că un gest natural a fost transformat într-o „știre”. Spune că își împarte viața între familie și pasiunea pentru handbal, dar că prioritate au copiii ei. Citiți povestea ei, spusă la persoana întâi, pe pressone.ro.

Citește mai departe

Economie

TREND HUNTER: Persoanele fizice și agricultorii dezmorțesc creditarea

Publicat

pe

De către

După o cădere continuă de peste trei ani, în prezent asistăm la o înviorare ușoară a procesului de creditare din partea băncilor comerciale determinat de creșterea împrumuturilor persoanelor fizice și a sectorului agricol, scrie economistul IDIS Viitorul, Veaceslav Ioniță pe blogul său.

În luna august portofoliul de credite a depășit nivelul anului 2017, cea ce indică că după o cădere de peste trei ani în 2018 începe recuperarea portofoliului pierdut în această perioadă. Datorită faptului că creditarea persoanelor fizice crește mult mai rapid decât am anticipat până la finele anului portofoliul de credite din sistemul bancar cel mai probabil va depăși 35,2 miliarde lei, cea ce ne permite să spunem că în 2018 va fi recuperată căderea din ultimii 2 ani, însă mai este mult până la nivelul anului 2014.

În februarie 2018 portofoliul de credite din sistemul bancar au atins nivelul minim de 32,1 miliarde lei, sau cu 15,9 miliarde mai puțin decât maxima din octombrie 2014. Această cădere s-a datorat exclusiv reducerii portofoliului de credite acordat persoanelor juridice. În toată această perioadă băncile și-au majorat portofoliul de credite oferite persoanelor fizice, care au crescut de la 5,8 miliarde în octombrie 2014 la 9,1 miliarde lei în august 2018.

Persoanele fizice au diminuat din impactul căderii creditării persoanelor juridice și drept consecință în prezent cota împrumuturilor oferite persoanelor fizice de către sistemul bancar a crescut de la 11,3% în 2014 la 26,9% în august 2018 și va continua să crească pe tot parcursul acestui an.

Creșterea portofoliului de credite cu 1,7 miliarde lei în acest an se datorează majorării creditelor oferite persoanelor fizice cu 1,37 miliarde lei, iar a persoanelor juridice cu 330 milioane lei. Aproape 70% din această creștere s-a produs în trei luni vara acestui an, când portofoliul de credite s-a majorat cu 1,15 miliarde.

Principalele domenii de creștere a portofoliului de credite sunt: creditele de consum 700 milioane lei, imobiliare 590 milioane lei, agricultura 391 milioane lei, care împreună au asigurat o creștere de aproape 1,7 miliarde lei.

Citește mai departe

Opinii

#SUBOGHEAL e ca în romanele lui Kafka

Publicat

pe

De către

„Ești nevoit să-ți divizezi toată ființa în două – în cea de #subogheal și cealaltă, iar asta te înnebunește. Te alienează faptul că trebuie să fii doi oameni în unul. Eu cred că noi toți ne datorăm o anumită sinceritate unul altuia. Nimeni nu iubește falsul, nimeni nu iubește minciuna, și atunci de ce mă impui să te mint? Eu nu vreau să te mint. Eu te respect, vreau să fiu sinceră cu tine, vreau să ies de #subogheal.”

Acestea sunt cuvintele Iuliei, noua eroină a campaniei #subogheal. Când am contactat-o pentru interviu, Iulia a acceptat imediat, dar mi-a spus că nu crede că povestea ei este tocmai potrivită, pentru că ea nu își mai ascunde demult orientarea sexuală. Iulia a plecat din Moldova cu mulți ani în urmă. Acum lucrează într-o organizație pentru apărarea drepturilor omului, într-o țară din inima Europei. În noua ei țară sunt legi care o protejează, în noul ei oficiu sunt colegi care o înțeleg, pe ulițe întâlnește oameni cărora le pasă mai degrabă de ce are Iulia în minte, decât ce se întâmplă în dormitorul ei. Iar acasă la ea vin prieteni buni, de care nu mai e nevoită să ascundă nimic. Totuși, Iulia nu a reușit să iasă definitiv de #subogheal…

Unor moldoveni le place să spună fă ce vrei în casa ta, în patul tău, dar fără să știu eu despre asta. Cum se deosebește această atitudine de lipsa de interes a europenilor pentru viața ta personală?

E diferit. Pentru că atunci când nu-ți pasă, nu stai să discuți oamenii pe la spate, nu promovezi mesaje discriminatorii, homofobe. Când eram acasă înțelegeam că eu am bula mea de prieteni, bula mea de oameni care mă înțeleg, totul e bine, dar în afara ei există o frustrare și o presiune foarte mare a societății, pe care nu o simți direct, pentru că nu-ți sunt spuse cuvintele astea direct. Dar e un fel de bâzâială informațională continuă, care te apasă. La un moment dat am observat cum au început să mă absoarbă gândurile astea destul de negative și frustrante, și observam cum mă transform, practic, într-o persoană foarte frustrată și negativistă. Și ăsta a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot trăi într-o societate ca asta.

Și cum s-au schimbat lucrurile după ce ai plecat?

Când m-am mutat aici, mi-a dispărut angoasa socială, pe care o simțeam indirect pe la spatele meu. În Moldova sunt așteptări vizavi de tine, sunt așteptări că o să te căsătorești, o să ai copii, o să ai nănași , nuntă, botez, cumătrie… Și atunci când m-am mutat aici, s-a eliberat atât de mult spațiul mintal, m-am simțit atât de liberă. Nici nu îmi dădeam seama că am starea asta de neliniște în spate până a dispărut. E ca un roi de albine în spatele tău, despre care nu știi dacă vor veni sau nu peste tine. Abia când au dispărut, am înțeles cât de mult pot deranja lucrurile din societate, chiar dacă nu te afectează direct în acel moment.

Este mai ușor să vorbești despre orientarea ta sexuală sau să o ascunzi, într-o societate mai puțin tolerantă?

Mă gândeam la asta după prima noastră discuție, dacă e mai ușor – să nu faci coming-out și să te afli într-o stare din asta, în care parcă toată lumea știe sau se pricepe. Sau se pricepe, dar nu vrea să știe, sau se pricepe, dar nu vrea să accepte această realitate, dar nimeni nu îți pune întrebări direct. Și stă așa un nor negru deasupra capului tău. Ca în romanele lui Kafka – toți știu, toți înțeleg, nimeni nu vrea să discute și undeva este o anxietate în spatele relației. Și anxietatea asta nu e plăcută nici pentru ei, nici pentru mine.

Și atunci este mai simplu să spui?

Când făceam coming-out, simțeam o ușurare, de fiecare dată. Îți dai jos o povară de pe umeri. Tu nu mai ești nevoită să te ascunzi de acea persoană. De fiecare dată când am făcut-o, relațiile cu acei oameni deveneau foarte ușoare și asta îți eliberează capul, ca să pui în mișcare alte idei.

Dar nu e deloc ușor. Eu nu am ascuns asta intenționat în public. Colegii din Republica Moldova știau despre relația mea, pentru că mergeam împreună cu prietena mea la toate evenimente la care ne puteam lua partenerii de viață. Nu m-am ascuns vreodată intenționat. Doar că în public nu am fost întrebată, dar nici nu a fost cazul să inițiez asemenea discuții: „Bună ziua, sunt lesbiană”.

Totul parcă era clar, dar parcă tot pluteau anumite întrebări în aer, pe care oamenii nu au curaj să le pună. Se simte că undeva se discută pe la spate. Și pentru mine tot era complicat, pentru că nu te duci cu flip-chartul la oameni și începi să le explici că asta e așa, dar asta e altfel, mai ales că nici nu te-au întrebat.

În fața cui ai făcut primul coming-out?

Probabil am înțeles orientarea mea sexuală de pe la vreo 16-17 ani, când m-am îndrăgostit de cea mai bună prietenă, colegă de clasă. Ea a fost suficient de inteligentă și iubitoare să nu mă respingă, să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a zis: „Înțeleg, dar eu nu simt la fel și, dacă vrei să continuăm prietenia – e fain”. Și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru că, până în ziua de azi, suntem prietene foarte bune și putem să ne povestim absolut totul. Chestia asta care putea să iasă foarte urât la nivel de prietenie, chiar a fost depășită cu succes. Pe la 19 ani i-am povestit ei prima dată și ea mi-a zis că își dădea oarecum seama. Mi-a oferit foarte mult sprijin. Mi-a adresat întrebări, fără să fie foarte invazivă sau să mă judece.

Și celorlalți prieteni cum le-ai spus?

Am observat că grupul meu de prieteni devine treptat preponderent de lesbiene, bisexuali și gay. Și așa s-a întâmplat că am început să interacționez mult mai puțin cu prietenii mei din școală și mai mult cu prietenii din grupul LGB. Apoi am realizat că este interesant, plăcut să fii parte din comunitate, dar cu unii oameni eu chiar nu aveam alte tangențe decât orientarea sexuală și asta îmi crea întrebări. De ce petrec atât de mult timp cu oamenii ăștia, cu care nici după jumătate de an nu am găsit puncte comune. Apoi mi-am reevaluat prieteniile și am început să-mi fac prieteni pe alte interese, pentru că orientarea sexuală e doar una dintre identitățile unui om. Asta nu te identifică ca personalitate.

Familia ta știe?

Mamei i-am spus cred că cu vreo doi ani în urmă, destul de târziu, dar mult timp eram de părere că ea înțelege și că nu ar trebui să-i mai spun pentru că e clar și așa. Însă, acum doi ani, în viața mea a avut loc o situație crucială. M-am despărțit după o relație de 6 ani și m-am gândit că, dacă nu-i spun mamei acum, s-ar putea întâmpla ceva cu mine, s-ar putea întâmpla ceva cu ea și nu o să-mi iert niciodată că nu i-am spus, că nu i-am articulat. Că mama nu a știut niciodată cum simt, de fapt.

Toată adolescența mea și imediat după, mama îmi spunea că sunt foarte secretoasă și că nu îi povestesc nimic și că ceva este, dar nu-i spun și ea încerca să afle de la prieteni. Probabil mă temeam să-i spun, la început, pentru că ar fi zis că sunt prostii astea, „pentru ce îți trebuie”, „o să-ți treacă”. Și nu voiam să mă îndepărtez de ea, să creez o distanță între noi prin coming-out.

Dar simțeai nevoia să-i spui mamei?

Nu e o nevoie din asta care stă permanent în cap, dar așa, periodic, apare dorința de a-i spune mamei, mai ales când te simți mai rău, sau când te simți mai bine. Este nevoia să discuți, să îți împarți fricile, grijile, întrebările.

La un moment dat, când am avut prima mea relație cu o fată, mama vedea că sunt un pic mai tulburată, că se întâmpă ceva cu mine. Și nu puteam să nu-i povestesc nimic. Atunci i-am spus mamei că sunt într-o relație cu un băiat mai în vârstă decât mine, când, de fapt, era o femeie mai în vârstă. Și i-am explicat niște momente de relație și ea mi-a dat niște sfaturi destul de bune. Și atunci am înțeles cât de importantă este înțelepciunea asta a unei mame, care poate să te ajute atunci când știe ce ți se întâmplă. Pentru că mamele îți vor întotdeauna binele și vor încerca să te ajute, dar nu știu întotdeauna cum.

Cum a reacționat mama?

Când i-am spus că m-am despărțit de prietena mea, am simțit un val de empatie. A spus că vrea să urce imediat în avion și să vină la mine să mă cuprindă, să-mi fie alături, și m-a emoționat atât de mult asta. Mamele totuși te simt, îți vor binele, sunt foarte iubitoare necondiționat.

A acceptat destul de ușor, nu?

Au urmat, evident, întrebări, la care, chiar dacă îmi păreau banale ori evidente pentru mine, încercam să reacționez calm, cu răbdare. Pentru că o relație bună cu mama este de neprețuit.

Mă întreabă dacă nu am încercat altfel de relații, cu bărbații și eu îi zic: „Da, am încercat mult timp în urmă, erau niște băieți foarte de treabă. Cred că ar fi fost niște soți foarte buni, niște tați foarte buni. Dar dacă eu nu aveam sentimente pentru ei, trebuia să-i las să-și trăiască viața lor și să fie împliniți. Cu mine nu s-ar fi simțit împliniți.” Și ea recunoaște că am dreptate.

Și restul familiei cum a reacționat?

Eu sunt foarte sigură că ambii frați ai mei și soțiile lor știu că am fost într-o relație cu o femeie, dar ei nu discută niciodată despre asta. Și la evenimentele de familie veneam împreună. Toată lumea o iubea pe prietena mea. Dar atunci când discutăm, ei sunt foarte atenți la ce fel de întrebări pun, și nu mă întreabă despre viața personală. Când ne întâlnim vorbim despre chestii generale, despre care vorbesc străinii între ei. Din cauza asta, nu simt căldura sau înțelegerea lor. Simt nevoia de a vorbi cu ei, ca între frați.

Mai este presiunea asta în relație și cu rudele îndepărtate. Recent am stat să mă gândesc și am realizat că rudele îi întreabă pe toți când se căsătoresc, când fac copii, iar mie nu-mi mai adresează asemenea întrebări de vreo 7 ani. Recunosc, este plăcut că nu aud aceste întrebări, dar mi-am dat seama că ei cunosc câte ceva, de asta nu pun întrebări. Dar habar nu am ce e în capul lor ce și cum își imaginează. Și nu pot spune că simt căldura și sprijinul familiei. Ei se mândresc cu mine, cu realizările mele. Dar m-am pomenit că nu simt o susținere din asta omenească.

Am un cerc de prieteni care sunt tare de treabă, deschiși, înțelegători, mă sprijină ori de câte ori am nevoie, discutăm, râdem, mergem unii la alții în vizită, mergem la concerte. În același timp, din partea familiei este un fel de gol destul de mare. Cel mai greu e să trăiești ca în romanele lui Kafka, în care toată lumea din jurul tău știe, dar nimeni nu vrea să discute asta cu tine. E o atmosferă absolut… suprarealistă.

Nu te-ai gândit să iei inițiativa în mâinile tale, să dai jos oghealul?

Ba da, dar uitându-mă în timp tot nu pot găsi asemenea momente în care ar fi trebuit să verbalizez asta, pentru că s-a construit o relație în care discutăm lucruri de fațadă, clișee și nu prea ne întrebăm unii pe alții cum ne simțim, care ne sunt visele, care ne sunt aspirațiile. Când vrem să știm despre viața unui om, întrebăm despre lucruri materiale – dacă are ce mânca, dacă are apartament, dacă e cald în apartament. Dar ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni.

Acest interviu face parte din seria de materiale „Povești de #necomingout”, din cadrul campaniei #subogheal, lansată de centrul Genderdoc-M. „Sub ogheal” este sintagma cel mai des folosită de populație, atunci când e vorba de prezența deschisă a persoanelor LGBT în societatea moldovenească. Unul dintre cele mai înrădăcinate stereotipuri legate de comunitatea LGBT este că persoanele lesbiene, gay, bisexuale și transgender ar trebui să se comporte astfel încât viața lor privată, începând cu activitățile pe care le fac zi de zi și terminând cu sexualitatea lor, să rămână un subiect închis pentru toți cei care îi înconjoară, fapt care îi limitează în drepturi.

Interviu realizat de Doina Ipatii

Citește mai departe
WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com