Spre final de proiect „Abilitate versus Dizabilitate”, Ludmila Artemi una dintre coautorii lucrării „Omul din lumea tăcerii”, ne povestește despre experiența ei de viață, despre cum și-a pierdut auzul și care sunt provocările pe care este nevoită să le depășească.
– Ați pierdut capacitatea de auz în adolescență, cum ați învățat să vă descurcați „în liniște”?
– Mi-am pierdut auzul în anii adolescenței, cam pe la 11 sau 12 ani s-a întâmplat necazul. M-am lovit cu partea stângă a frunții într-un stâlp de beton armat (pilonul ce sprijină plafonul din holul școlii). Îmi amintesc vag că mi-am pierdut cunoștința, când mi-am simțit sângele curgând pe față. Am ajuns la spital cu comoție cerebrală, iar după această a început țiuitul ori „bombăneală” din urechi și tot continue până în acest moment. Straniu, dar auzul nu era afectat dintr-o dată, a scăzut treptat și s-a observat defectul auditiv doar la lecțiile de limbă maternă la dictare orală. La vârstă de 13-14, ani deja eram surdă. Medicii au dat verdictul groaznic și nicio speranță să fie boală tratabilă: paralizia nervilor auditivi.
Cel mai mult eram afectată moral. M-am transformat într-o rebelă foarte neliniștită cu un comportament agresiv, grosolan, nu făceam față situației, anume din cauza tragediei. Părinții au trăit cu mine un adevărat infern.
Mulți ani m-a chinuit depresia, tristețea profundă, nu avem putere să-mi ridic capul. Îmi aduc aminte cum o doamnă mi-a zis că pășesc greu ca o bătrânică de vârsta a treia, deoarece nu-mi ridic picioarele. Deși aveam 15 ani pe atunci…
M-au ajutat prin bunătatea lor profesorii din școală, aveam sprijinul prietenilor, colegilor de clasă; verișorii veneau special să mă viziteze la spital și acasă. Din partea părinților, surorii mai mici nu aveam acest sprijin, le-a provocat multă suferință scăderea bruscă a auzului meu.
Trec relele cu timpul, trec. Fiind elevă ambițioasă și cu note bune, mi-am pus țelul să obțin rezultate excelente la absolvire. Și am reușit. În ultimele clase de școală m-am liniștit, m-am împăcat cu viața. Poate că m-am maturizat, sau poate că mi-am ascultat glasul interior ce mi-a șoptit că „mă așteaptă o viață frumoasă și fericită”.
– Care sunt provocările pe care trebuie să le depășiți zilnic?
– E o mare provocare să locuim în Moldova. Ca și mulți dintre noi, mă confrunt cu probleme financiare, supraviețuind ca prin minune de o zi pe alta. Mărturisesc, în tinerețe, fiind mamă cu copii mici, fiecare zi era o provocare. În prezent, programul meu zilnic e încărcat cu mai multe lucruri, mai multe ocupații, ce îmi fac viața mai ușoară. În așa fel uit și eu despre surditate.
Persistă niște situații, obstacole neprevăzute, din păcate. Mă refer la transportul nostru municipal, care mă sperie. Ambuteiaje kilometrice. În ultimul timp e mai problematic să sosesc la serviciu dimineața, și seara traficul e infernal.
Ca să nu mă simt torturată și să treacă mai rapid timpul, prinsă în blocaj, folosesc în tăcere niște afirmații pozitive, iar gândul mă duce departe gândul. Uneori se întâmplă să blochez ieșirea, iar pasagerii din spate se enervează, strigă. Această scenă se repetă aproape în fiecare zi. A fost un caz când un pasager furios, un bărbat mi-a călcat picioarele din răzbunare. La propriu, a luat și a sărit cu toată greutatea, vă închipuiți? Nu i-a trecut în minte că nu aud. Trebuie oare să-mi scriu pe spate „Atenție! Sunt surdă!”?
– Pe lângă greutăți, cu siguranță ați identificat și părți pozitive ale surdității. Care sunt acestea?
– În timpul URSS, aveam posibilitatea să lipsesc de la ședințe politizate și nesfârșite, am scăpat de multe ori de această obligație. Poate fi și acesta o ușurare pentru omul surd. Însă, știți care e cea mai pozitivă parte a surdității? Limbajul mimico-gestual, mai precis practicarea lui reală. Acest vorbit neobișnuit pentru auzitori, în multe privințe m-a schimbat și pe mine.
Aveam 22 de ani și nu cunoșteam deloc limbajul semnelor. Când mi-am ocolit stânjenirea de a „flutura necivilizat” mâinile și am arătat prima dată un semn aproape de ochii interlocutorului, am simțit ceva magic-minunat. De parcă imediat am făcut un salt în altă dimensiune, am trecut peste niște granițe, am uitat toate noțiunile, au dispărut cunoștințele în formă scrisă și adunate în subconștient, categoriile limitate vizavi de timp-spațiu… Am simțit un lucru foarte ciudat, că sunt aproape de Creator, ori că-s aceea Stăpână a Universului ce printr-o mișcare ușoară, doar cu degetele mâinilor, își creează Pământul, Soarele, copaci, case, planete, stelele și constelații în Cosmos… Uimitor!
Pe parcursul vieții, am cunoscut mai bine colectivitatea surzilor, pot să afirm categoric, că ei sunt ființe extraordinare, în ciuda handicapului, ei nu sunt persoane bolnave, înapoiate, cum crede populația majoritară. Omul surdomut, având un limbaj și cultură proprie, are o viață independentă, se autoapreciază, își recunoaște valoarea sa proprie, precum și demnitatea sa umană.
– Aveți prieteni care sunt fără deficiențe auditive? Au învățat aceștia de dragul dvs. limbajul semnelor?
– Viața mi-a dat un dar, să cunosc două lumi diferite: lumea persoanelor cu deficiențe auditive și lumea auzitorilor. Așa s-a întâmplat. Sunt fericită, mă consider împlinită. Muncesc în două locuri, multe decenii la Biblioteca Națională a RM, unde am prieteni fără deficiențe auditive. M-am împrietenit cu persoane deosebite la alt job, în comunitatea surzilor, la Casa Republicană de Cultură a Surzilor din Moldova.
Din fericire, prietenii mei auzitori nu au nevoie să învețe limbajul semnelor, comunicăm ușor, deoarece eu am învățat labiolectura (cititul de pe buze). În cazul persoanelor necunoscute, cititul de pe buze este mai greu. Îmi trebuie să comunic cu ei în medie 2 săptămâni, ca să însușesc felul lor de vorbire, deci îmi trebuie timp să mă obișnuiesc cu mișcările specifice ale buzelor lor.
Feciorii mei au învățat dactilemele (alfabetul rus), special pentru a comunica cu tatăl lor surdomut. Odată, era pornită să învețe limbajul mimico-gestual șefa mea de la Biblioteca Națională, era atrasă de mișcările fascinante, de frumusețea gesturilor, semnelor, însă tot a amânat din lipsa timpului liber.
– Ați cunoscut persoane care au reușit să-și recupereze auzul? Cum s-a schimbat percepția lor asupra lumii înconjurătoare?
– Cu surzenia temporară s-a confruntat tatăl meu din cauza dopului de ceară. Țin minte momentul când i-a fost tratată urechea, eram alături. A sărit de bucurie, a exclamat cu glas tare „Aud! Ura!”. Era foarte fericit, doar emoții, emoții, nimic altceva, percepția lui asupra lumii nu prea s-a schimbat. Doar dacă nu luăm în considerare că eu deja eram surdă, și cum apoi tata m-a privit în față…
– Din lucrarea „Omul din lumea tăcerii”, aflăm că persoanele cu deficiență de auz deprind concomitent câteva forme de comunicare: limbajul verbal (oral și scris), ce se prezintă drept instrument al gândirii, alfabetul dactil, labiolectura și comunicarea prin gesturi. Sunt copii surzi asigurați cu condițiile necesare pentru studii? La ce etapă a incluziunii se află statul R. Moldova?
– Specialiștii autohtoni nu cunosc și de aici și nu apreciază marea bogăție de exprimare a ale limbajului gestual. Păcat. Se pare că sunt mai multe opinii despre unde și cum să fie instruit copilul cu surzenie. Nu sunt specializată în acest domeniu, profesioniștii să se ocupe cu ale lor. Totuși, consider că copilul cu insuficiență auditivă severă are mai multă nevoie să fie instruit în limbajul mimico-gestual.
La momentul actual se conturează bine efectele pozitive, ca urmare a proiectului „Edificarea unui „pod de comunicare proactivă – demers pentru incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități de auz”. Două lucrări au fost deja editate, cercetări serioase și inovatoare. Sub egida Alianței INFONET au fost scoase la tipar: „Omul din lumea tăcerii”, „Ghid metodologic pentru învățarea limbajului mimico-gestual în Republica Moldova”. Am ieșit din impas, și mergem înainte, astfel predarea cursurilor de limbaj gestual la profesori din gimnazii specializate din republica noastră, promovarea învățării limbajului semnelor la părinții copiilor surzi, sunt doar câteva evenimente recente.
– Potrivit Asociației Surzilor din Republica Moldova, una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă această comunitate este discriminarea pe piața muncii. Dvs. ați întâlnit așa cazuri? Cum pot fi acestea rezolvate?
– Eu aș îndrăzni să spun că în R. Moldova discriminarea pe piața muncii este totală, include și pe oamenii sănătoși. Moldovenii, neangajați în câmpul muncii, găsesc ușor locuri de muncă foarte rău plătite și cu durata timpului de muncă de 12-14 ore, altceva mai bun nu le este posibil. Din cauza corupției, politica de ocupare a forței de muncă a eșuat, părerea nu e doar a mea. Pentru a se angaja în sistemul medical, de exemplu, medicilor li se cere plată în mii de euro/dolari. Am întâlnit multe cazuri de discriminare, exploatare etc. și nu contează dacă persoana are handicap.
Pentru persoane cu deficitul auditiv nu văd ieșire din situație. Ca urmare, tot mai mulți surzi, îndeosebi, tineretul, se vor deplasa benevol peste hotare. Schimbările vor parveni, și nu în timpul apropiat, doar dacă se va ameliora în bine situația social-economică în Republica Moldova.
– Proiectul „Abilitate versus Dizabilitate” se apropie de final. Care credeți că va fi efectul acestuia? A reușit să diminueze nivelul discriminării și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități auditive și de vedere? Care a fost rolul dvs. în cadrul acestui proiect?
– Nici nu pot să cred că au trecut opt luni de la demararea proiectului „Abilitate versus Dizabilitate”. Da, încercările nu au fost zădarnice, ceva s-a schimbat în opinia publică, organismele mediatice au atras atenția la problemele persoanelor cu dizabilități. Mă bucur că nu am stat deoparte, am luat parte puțin și eu. În cartea „Omul din lumea tăcerii. Ghid pentru înțelegerea lumii persoanelor cu dizabilități de auz” (responsabil de ediție dl. Victor Koroli), am scris un articol biografic „Cum să treci prin viață fiind asurzită prematur”.
Împreună cu d. Natalia Babici de la Asociația Surzilor din RM, sunt autorul capitolului „Limbajul mimico-gestual: suport metodologic” în culegerea „Ghid metodologic pentru învățarea limbajului mimico-gestual în Republica Moldova” (redactor responsabil este dl. Ruslan Lopatiuc). Cu o echipă minunată, în care au fost și persoane cu deficit de auz, am realizat, sper, o lucrare excepțională. Deci, cartea aduce la lumină informații care acum nu prea circulau în R. Moldova, cuprinde tematica în vederea limbajului mimico-gestual autohton luate în aspectele metodologice, didactico-șțiințifice, din punct de vedere a surdopedagogiei contemporane, și în aspectul deontologiei (etica interpretului în limbajul semnelor).
Putem să fim mândri de ce tot am reușit să elaborăm în aceste opt luni.
Însă, eu personal nu prea mă simt satisfăcută, asta după ce a trecut euforia primelor clipe de la lansarea ultimei cărți. Multe informații au fost omise, ca de exemplu un subcapitol despre cine sunt persoanele deficiente de auz. Eram intenționată să arăt lumii că surzii sunt o minoritate lingvistică și culturală. Ei sun o minoritate lingvistică și culturală, deoarece vorbesc în limba lor – limbajul gesturilor. Comunitatea surzilor este de fapt o minoritate culturală, pentru că limbajul semnelor are un rol de purtător al culturii lor orale, cum se vede în teatrele pentru surzi în multe țări dezvoltate, sau cum se interpretează cântece în limbajul mimico-gestual. În opinia mea, acest fenomen lingvistic și cultural ar fi trebuit mai mult cercetat de specialiști, savanți din domeniu; ar trebui să fie acceptat și juridic.
Noi, oameni surzi, avem așa un vis: să vorbim în limba noastră „maternă” – în limbajul mimico-gestual, cu reprezentanții din parlament, guvern, cu funcționarii publici, direct și fără traducerea surdo-interpretului.
Probabil căm la finalul proiectului „Abilitate versus Dizabilitate”, visul nu va mai rămâne irealizabil.
