Vecina mea, soră medicală la un spital din capitală, și-a vândut chiloții cu 3 lei perechea. Și-a vândut și rochiile, și gențile, și cizmele de iarnă. O altă vecină, profesoară la unul din colegiile din capitală și-a vândut toate costumele pe care le-a purtat an de la an la careurile solemne. Intelectualii ies în stradă goniți de sărăcie, goniți de panica și de frica de a nu avea ce pune copiilor pe masă.
Maria lucrează asistentă medicală la un spital din capitală. Are 42 de ani și trei copii, doi dintre care în clasele primare. În fiecare duminică, cu noaptea în cap, încarcă în mașină câțiva saci cu haine și se duce la piața de vechituri. A convins-o să meargă cu ea și pe Nicoleta, o altă vecină de-a noastră, profesoară la colegiu.
Maria: Știi cât este de umilitor să vezi cum oameni străini răscolesc prin hainele tale care, chiar dacă le-ai spălat cu grijă şi le-ai călcat,încă îți mai păstrează parfumul?… Ştii cât de umilitor este să-ţi vezi hăinuţele întinse pe jos, pe marginea drumului şi încă şi să fii numită „speculant” de vreun cumpărător…
Frica
Cea mai mare frică a Nicoletei este să nu fie recunoscută de cineva din elevi sau rude, iată de ce, merge întotdeauna la pieţile din afara oraşului, mai departe de Chişinău, mai departe de feţe cunoscute.
Nicoleta: Nu-i nimic ruşinos în ceea ce fac, dar imaginea de profesoară nu se leagă nicidecum de cea de vânzător de vechituri. De-a lungul anilor, acestă meserie a fost considerată una de elită şi chiar dacă acum trăim în sărăcie lucie, suntem obligaţi să mimăm mândria şi prestigiul de a fi profesor. Trist, dar pieţile de vechituri sunt pline de profesori. Am ajuns în stradă. Nevoiţi, practic, să cerşim…
Curioasă să văd cum arată o piaţă de „profesori” ajunşi să-şi vândă lucrurile din casă, am hotărât să le însoţesc pe vecinele mele în una din zilele de piaţă, dar nu ca reporter, ci ca vânzător, pentru că „doar aşa poţi să înţelegi adevărata dramă lăuntrică, tristeţea, umilinţa, ruşinea şi disperarea unui profesor ajuns la mila unui cumpărător la fel de sărac ca vânzătorul”.
Recunosc, deşi la început ideea mi s-a părut genială, în momentul când am început să pregătesc „marfa”, am simțit o anumită doză de frică. De fapt, nu…nu frică, mai degrabă de ruşine – un fel de disconfort. Pentru ca nu-mi ajungea curaj să merg la piaţă, a trebuit să recurg la un şiretlic şi s-o implic şi pe prietena mea, Lidia. Ceea ce pentru mine era „subiect pentru reportaj” , pentru ea a devenit o aventură. Ei i s-a părut distractiv să fie pentru 2 zile „reporter sub acoperire”.
Prima zi. Piața de la oraș
Ne trezim la 4 dimineața. Băgăm în mașină câte o geantă cu hăinuțe spălate, călcate și împăturite frumos, vreo trei telefoane mobile vechi și zgârâiate și pornim spre Strășeni, cea mai mare piață de haine și încălțăminte second-hand. Când ajungem, întuneric beznă și doar un bec, amplasat pe un stâlp din mijlocul pieții, ne permite să vedem cum mișună grăbiți vânzătorii, ocupând cele mai bune locuri.
Cei care ajung mai târziu de ora 5, riscă să nu mai găsească loc. Ne uităm ce fac alții și facem și noi. Ne alegem locul și îl „marcăm”, adică așternem o cuvertură pe locul indicat de vecinele noastre. După asta, majoritatea vânzătorilor se ascund în mașini și așteaptă să se facă ziuă. Abia apoi își aranjează marfa.
Aflând că suntem jurnaliști, câteva vânzătoare se adună în jurul nostru și încep să ne povestească despre greutățile prin care trec, rugându-ne să le transmitem personal, demnitarilor, că ei au ajuns în stradă
– Nu știu cât primesc cei care fac legile, dar eu am un salariu de 3700 de lei. Îmi ajung doar ca să plătesc facturile. Vin la piață în fiecare duminică și vând marfă de aproximativ 300 de lei. De toți banii cumpăr mâncare, astfel încât să ne ajungă pentru toată săptămâna.
Cei care vând lucruri noi își aranjează marfa pe tarabele de la marginea pieții. Ceilalți, vânzătorii de vechituri, își aranjează marfa pe o bucată de peliculă direct pe pietriș. Eu cu Lidia ne aranjăm frumos marfa și așteptăm cuminți cumpărătoii.
Vizavi de noi, o bătrânică de vreo 70 de ani a început să scoată niște hăinuțe vechi, ponosite și roase de ani. Scoate și două perechi de pantofi cu tălpile roase.
– Maria Vasilievna a lucrat toată viața profesoară de clasele primare, îmi șoptește Nicoleta.
Pe cei 2 metri patrați de peliculă întinsă pe pietriș am văzut toată viața ei. Hainele ei sunt istorie, sunt îmbibate cu ani și miros de cretă. Le-a aranjat grijuliu și se uită la ele îndelung.
De parcă nu le-a mai văzut până acum.
De parcă nu le va mai vedea niciodată de azi încolo.
De parcă s-ar despărți de cineva tare drag.
Mă uit la hainele vechi și conștientizez că degeaba așteaptă vreun cumpărător. Hainele ei sunt foarte-foarte uzate…
Gârbovită și sprijinindu-se de căruțul în care a adus hainele, a stat în picioare până la ora 11. Așa și nu s-a uitat nimeni la hăinuțele ei. Când am văzut că le împăturește și le pune cu grijă în căruț, m-am apropiat și am cumpărat de la ea două fuste și o vestă. I-am dat 70 de lei, dar îmi mulțumea și îi strângea în mână de parcă i-aș fi dat un milion!
Mi s-a făcut rușine. Pentru că a învățat generații întregi de copii. Mulți din cei pe care i-a învățat sunt astăzi prosperi oameni de afaceri, unii au ajuns demnitari de stat. Ea, însă, a ajuns la mila străzii.
Mi s-a făcut rușine pentru că i-am cumpărat hainele știind că nu am ce face cu ele. Deși ea poate și-a imaginat că hainele pe care le-a purtat cu atâta mândrie și bucurie la fiecare matineu, vor fi purtate, iată, de o fată tânără. Poate în sinea ei s-a bucurat că hainele ei vor avea o altă viață. O altă istorie…
Umilința
Oameni săraci, cu mâinile încrețite de muncă și frig răscolesc hainele mele. Faptul că îmi ating hainele fără a-mi cere permisiunea, mi se pare un fel de viol psihologic. Mă deranjează asta. Abia mă abțin să nu strig la femeia care, după ce a întors pe zece părți o rochiță de-a fetiței mele, o aruncă jos, peste celelalte hăinuțe. Probabil că mimica mea arăta toată revoluția lăuntrică, pentru că Nicoleata, care era lângă mine, s-a apropiat și mi-a spus încetișor:
– Eu fix așa m-am simțit prima dată, dar am încetat să mai fiu sentimentală chiar din prima zi când am ajuns acasă cu pungile pline cu legume, paste și chiar o bucățică de carne. Sărăcia te obligă să renunți la orgolii, rușine și umilință.
Cât noi cu Lidia ne făceam câteva selfi-uri pe fondalul pieții, de noi s-a apropiat un bărbat care, paradoxal, s-a arătat interesat de telefoanele „antice” zgârâiate și vopsite cu ojă roșie pentru unghii de către fiicele mele. Omul se apropie de mine și îmi spune aproape în șoaptă.
– Poliția criminalistică. Săptămâna trecută s-au furat cinci telefoane mobile și avem bănuiala că vindeți marfă furată.
Mă uit nedumerită la telefoanele mele chinuite și îl întreb: „Cine ar fura așa telefoane? Nu vrea să le cumpere nimeni nici cu 50 de lei!”
– Este intrzisă vânzarea telefoanelor. O să vă intentăm proces verbal.
Cum să-mi intenteze proces verbal? Recunosc, mi-a sărit țandăra.
– Uitați-vă un pic în jur. Ceea ce se întâmplă în această piață nu este business, dar o măsură disperată de supraviețuire. Prezența inspectorilor de la poliția criminalistică în această piață este rușinoasă. Criminalii nu sunt aici, printre vechituri, dar în altă parte. Căutați-i și lăsați-i pe acești oameni săraci în pace!
Pentru că tonul meu era un pic ridicat, vânzătorii din jurul meu și-au dat seama ce se întâmplă, așa că au început să se revolte și să comenteze. Atunci mi-am dat seama de ce el vorbea cu mine în șoaptă. Pentru a nu ațâța spiritele. Într-un final, inspectorul a plecat lăsându-mă cu tot cu telefoane și „avocații” din jurul meu.
Experiența mea de vânzător de vechituri s-a încheiat tare „productiv”.
O pereche de cizme din piele, cu blăniță naturală – 10 lei.
O rochiță de lână, purtată de fiica mea de vreo trei ori și care a costat 25 de euro, am vândut-o cu 20 de lei.
O scurtă de-a bunicăi, aproape nouă, dar care îi era cam strâmtă, am vândut-o cu 30 de lei.
O pereche de cizme am dat-o gratis unei bătrâne. Căuta ceva de încălțat pentru nepoata ei care lucrează strungar la stână.
Altfel spus, sunt un „vânzător” catastrofă.
A doua zi. Piaţa din sat
Ajungem în satul Cimișeni la ora 6. Traversăm satul până ajungem în celalat capăt şi… nici vorbă de piaţă! Un bărbat încălțat în nişte cizme de cauciuc, grele, pline de glod, ne spune că noi am trecut chiar pe lângă piaţă, doar că este prea dimineaţă, de asta şi nu-i nimeni. Când în sfârşit găsim „piaţa”, parcăm şi căutam un loc unde să stăm, de noi s-au apropiat câţiva curioşi.
– Aveţi ceva marfă nouă?
A urmat o pauză lungă, eu cu Lidia ne-am uitat lung una la alta şi ne-am dat seama că ceea ce facem este o mare prostie. M-am certat pe mine în gând pentru ideea cu reportajul, aproape că mă hotărâsem să-mi iau geanta cu boarfe şi să mă duc acasă, când Lidia reacţionă: „Avem! Marfă bună, de la oraş. Da ia spuneţi-mi, că noi suntem aici prima dată, unde sunt amplasate locurile celor care vând marfă second-hand, că să nu ocupăm locurile celor care vând legume?”
– Aşezaţi-vă unde vreţi! Cine vine primul acela ocupă locul pe care îl vrea.
Cât noi aranjam hăinuţele, au început să vină şi vânzătorii. Nici nu prea reuşeau să scoată marfa, că erau năvăliţi de cumpărători. Prioritate au vânzătorii care vin cu vreo 15 saci de marfă, pentru că acolo asortimentul este mare. Cei ca noi, cu 2 metri patraţi de marfă nu prezintă mare interes. Petru că mă simţeam absolut penibil în calitate de vânzător, i-am zis colegei mele de vânzare că o să fac o tură prin piaţă, să văd ce mai vând alții, ce se cumpără mai bine.
Alina a lucrat contabilă la o instituţie de stat, iar de 8 ani se ocupă cu vânzarea hainelor second-hand. Are orarul de lucru al pieţelor second-hand din fiecare sătuc din ţară. „La țară oamenii nu sunt alintaţi. Cumpără tot!”, – ne-a spus ea.
Alina: Am lucrat contabilă într-o instituţie de stat şi m-am convins că legile sunt făcute să lucreze împotriva cetăţenilor. După ce am înţeles că statul este ca o piramidă în care sunt promovate alte interese decât bunăstarea cetăţenilor, am renunţat la carieră şi m-am apucat de bussines. Iată, de exemplu, piaţa de aici din sat – este neautorizată, iar primarul nici nu vrea să o autorizeze, respectiv, nu putem obţine autorizaţie de vânzare în acest sat. Prin urmare, chiar dacă avem patentă de întreprinzător, activitatea noastră este considerată ilegală. În multe astfel de localități suntem nevoiţi să-i dăm poliţistului de sector câte 100 de lei. Statul nostru funcţionează fix ca această piaţă – ilegal şi împotriva cetăţeanului.
Cumpărătorii trec prin piaţă ca furtuna. Au răscolit vreo două grămezi, am umplut sacoşa cu ce le-a trebuit şi fug mai departe. Unii vin cu lopata şi hârleţul pe umăr, alţii cu căldările goale pe braţ. Vin în grupuri. Pleacă în grupuri.
Femei, înfofolite şi îmbrobodite cu şalinci groase, caută în grămada cu vechituri ceva care să le placă. Se dezbracă din haina groasă şi, chiar dacă noi dârdâim de frig, măsoară haina aleasă din grămadă, în timp ce celelalte se dau cu părerea:
– Marie, ian uite, cum îmi şade?
– Ghine, fa!
– S-o iau?
– Da cât costă?
– 50 de lei.
–Ia-o, fa!
Mai important decât calitatea şi modelul este totuşi preţul. Nimeni nu acordă nici o atenţiei etichetei şi degeaba Lidia le spune că blugii sunt Tommy Hilfiger, iar încălţămintea de la Ecco. Atunci când i-a spus unei femei că pantofii costă 200 de lei, ea s-a uitat lung şi i-a spus că-i „chicată în cap”.
– Dacă mi le dai cu 50 de lei, le iau.
– Nu pot. Sunt din piele naturală. Am dat pe ele 2000 de lei…
– Cum vrei. Dacă te răzgândeşti, să mă strigi.
S-a întors şi a plecat.
Ofensată, Lidia mi-a spus că vrea acasă.
Igor este fost poliţist. Acum este şoferul personal al soţiei şi a celor două surori ale ei care s-au băgat în această „afacere”. Îmi spune că acum câţiva ani acest bussines „mergea ca pe roate”, iar acum sunt zile când nu vând absolut nimic. Cutreieră centrul şi sudul Moldovei. Fără zi de odihnă. Uneori se trezesc la 3 dimineaţa, pentru a ajunge la timp la piaţă, altfel riscă să rămână fără loc.
În timp ce vorbeam cu Igor, văd o femeie cu o mapă sub braţ care miroase un pulover de-al meu. Pentru că suntem la o piaţă de vechituri, acest gest nu mi se pare deloc straniu, iar mai târziu am aflat că anume astfel se face „expertiza” hainelor de către inspectorii FISC-ului. Când m-am apropiat să văd ce se întâmplă, această doamnă mi-a spus că trebuie să scriem „lămurire”, deoarece vindem haine personale. Ne-a explicat că sunt mulţi „businessmani” care cumpără haine la mâna a doua şi le vând mai scump, că nu au voie şi că noi doar trebuie să scriem lămurire. Din felul în care ne-a vorbit, eram sigură că este angajata primăriei din sat, aşa că am scris pe o foaie: „Vând haine personale” şi mi-am căutat de treabă.
– Activitatea Dvs. este ilegală. Noi v-am întocmit un proces verbal. O să plătiţi o amendă între 1000 şi 3000 de lei.
În acel moment am început să râd în hohote. Râsul meu s-a auzit în toată piaţa, astfel încât lumea s-a întors şi s-a uitat spre noi. Râdeam în hohote şi eu şi Lidia. Râdeam de ridicolul situaţiei. De „gluma” acestei femei. De mărimea amenzii! De întorsătura pe care a căpătat-o documentarea pentru reportaj.
Mi-am dat seama că ceea ce s-a întâmplat în acel moment, au fost capcane puse cu bună ştiinţă de inspectorii fiscali. Vânzătorii se conformează şi plătesc amenzile fără să pună întrebări, pentru că, spun ei: „Cu statul nu te pui. Amenda trebuie plătită, altfel intri în probleme”.
Abia după ce au plecat inspectorii, vânzătorii s-au apropiat de mine şi mi-au spus că au fost amendaţi şi săptămâna trecută. Tot ei mi-au spus că unii vânzători sunt anunţaţi despre aceste controale şi mi i-a arătat pe doi din ei care, chiar cu 10 minute înainte de venirea inspectorilor, au băgat marfa în maşină şi s-au „evaporat”, aşteptând plecarea controlorilor pentru a-şi expune din nou marfa.
Vânzătorii nu au studii juridice, nu ştiu care sunt drepturile şi obligaţiiile lor, dar nici care sunt drepturile şi obligaţiile inspectorilor fiscali. Prin urmare, indiferent cum acţionează cei din urmă, legal sau ilegal, corect sau şmecher, vânzătorii se conformează.
Astfel, din cei 5 ispectori care au efectuat controlul, nici unul nu a respectat legea şi nu a acţionat conform procedurii legale, iar atunci când ne-am prezentat pentru examinarea „cazului nostru” şi am cerut explicaţii, se uitau la noi de parcă ceream ceva ilegal; de parcă le vorbeam într-o limbă străină. Asta pentru că, aşa cum a spus chiar doamna care ne-a examinat cazul, ei „nu se aşteptau la aşa întrebări”. De altfel, întrebări foarte simple:
- De ce nu s-a prezentat inspectoarea care ne-a intentat proces verbal?
- De ce nu ne-a spus care este scopul aşa zisului control?
- De ce în procesul verbal scrie că controlul a fost efectuat cu permisiunea şi în prezenţa mea, deşi eu eram în alt capăt de piaţă?
- De ce în acte scrie că la faţa locului au fost doi martori, deşi eu nu am văzut nici unul?
Iar fraza-provocare care ne-a dat mari bătăi de cap şi pe care am tot discutat-o îndelund, fraza care i-a făcut și pe inspectorii fiscali să se bâlbâie a fost : „…s-a stabilit desfășurarea activității de antreprenoriat ilicită prin comercializarea hainelor de mâna a doua, fără a fi înregistrată activitatea de antreprenoriat ilicită”.
Păi…a fost sau nu înregistrată vreo încălcare?…
În cele din urmă, Marin Morcov, inspector superior la Inspectoratul Fiscal din Criuleni, a recunoscut că este vorba de „o greşeală tehnică”. Această greşeală însă, poate fi interpretată în două sensuri. Ambele în defavoarea inspectorilor FISC-ului.
Reieşind din cuvintele lor încâlcite, mi-am dat seama că ei chiar nu ştiu ce să-mi răspundă la aceste întrebări. Abia când le-am spus că nu ieşim din birou până nu primim răspunsurile la toate întrebările legate de încălcările inspectorilor, au înţeles că au de-a face cu altcineva decât simpli vânzători de vechituri. Şi atunci în birou s-a făcut linişte…
„Toate întrebările în scris şi noi o să vă răspundem!”.
Marin Morcov: Nu putem nici confirma nici infirma cele spuse de Dvs. Să admitem că este o încălcare de procedură. Vom analiza cazul Dvs şi vă vom da un răspuns în decurs de două săptămâni. In urma sesizării Dvs, inspectorul va fi penalizat.
Nici la șase săptămâni de la această discuţie răspunsul lor aşa şi nu a mai venit.
Ion Prisăcaru, șeful Inspectoratului fiscal Principal de Stat: Prima dată , vânzătorul este doar atenţionat. Chiar anul acesta am introdus modificări la art. 231 din Codul Fiscal, prin care încălcările fiscale sunt calificate „semnificative și nesemnificative”. Această încălcare, despre care îmi vorbiți, este nesemnificativă, prin urmare, inspectorii trebuia doar să vă avertizeze. Despre mirositul hainelor de către inspectori fiscali nu am auzit. Astea mi se par poveşti.
Se pare că Prisăcaru nu este la curent cu „poveştile” inspectorilor din teritoriu. În același timp, inspectorii fiscali nu sunt la curent cu modificările operate în legi. Altfel spus, firul care leagă Chișinăul de inspectoratele fiscale teritoriale s-a rupt.
Pe de o parte, profesori, medici, intelectuali sau oameni simpli sunt umiliți cu salarii și pensii mizere. Sunt obligați să supraviețuiască cum pot și cum știu. Sunt nevoiți să se umilească, vânzând și cămașa de pe ei… .
Pe de altă parte, statul îi umilește, amendându-i pentru că au îndrăznit să supraviețuiască… .
Ion Prisăcaru: Noi doar executăm legile. Întrebaţi-i pe cei care fac legile, de ce sunt amendaţi oamenii care îşi vând în stradă lucrurile personale!
Violeta Colesnic
Foto: Elena Covalenco
