Ideea de a o aduce în prim-plan pe Olga Tapiola mi-a venit la 15 mai. Era în dimineața de după „Eurovision”, când interpreta Jamala din Ucraina, descendentă a tătarilor din Crimeea, triumfase, cu piesa „1944”, pe scena de la Stockholm. Iar Olga i-a adresat conaționalei sale, pe Facebook, una dintre cele mai emoționante urări… M-am gândit atunci cu un soi de invidie la sentimentul de mândrie pentru țara sa, pe care îl trăiește. Și m-am întrebat, totodată, cum e să fii născută la Kiev, căsătorită la Bruxelles și să locuiești în Moldova – unde se simte, de facto, „acasă” un asemenea om?
Tot atunci am descoperit și tabietul matinal al „femeii nr. 1” din viața Excelenţei Sale, Pirkka Tapiola, șeful Delegației Uniunii Europene în țara noastră – cel de a spune zilnic, prin intermediul internetului, „Bună dimineața, Chișinău!” și de a ne transmite, astfel, un gând bun tuturor… Temerară misiune într-o țară aproape dezvățată să zâmbească și să iubească. Dar Olga nu renunță, așa cum nu renunță la ideea de a face mai colorată viața copiilor internați la Institutul de Oncologie din capitală, cu care petrece periodic timpul, ca parte a unui proiect al Clubului Internațional al Femeilor din Moldova. „Pentru că trebuie să facem bine acolo unde trăim pe moment. Iar eu acum trăiesc la Chișinău, în Republica Moldova”, spune ea.
— Olga, drumul dvs. de la Kiev spre Chișinău a trecut prin Bruxelles și a însemnat, într-un fel, întreruperea activității profesionale. V-a fost greu să renunțați la cariera de analist politic, pe care o aveați în spate?
— Cu certitudine nu mi-a fost ușor, pentru că a trebuit să mă regăsesc din nou după ai mei 35 de ani. Am făcut analiză și cercetare politică de la 18 ani și până a veni la Chișinău. Și am făcut-o mereu cu dedicație: fie în calitate de cercetătoare și, mai târziu, de directoare a Centrului internațional pentru cercetare în politici publice – un solid think tank (centru de idei, n.r.), specializat în relațiile dintre UE și Ucraina; fie în cadrul echipei care s-a ocupat de elaborarea formulei Zonei de Liber Schimb dintre Ucraina și UE, și promovând mai apoi această idee în calitate de consilieră a viceprim-ministrului pentru integrare europeană; fie ulterior, ca cercetător al Centrului Carnegie din Bruxelles. Însă deja simțeam că îmi doresc o schimbare. Și ea a venit odată cu delegarea soțului meu pe post de Ambasador al UE la Chișinău. În Moldova mi-am făcut noi prieteni și chiar noi pasiuni. Dar spiritul de cercetare mi-a rămas adânc impregnat în minte și uneori îmi pare că îl pun în aplicare chiar și atunci când mă ocup de treburi cotidiene… Sunt abilități pe care le-am deprins la Școala de economie și științe politice din Londra, unde mi-am făcut masteratul și unde am fost învățați să analizăm și să punem totul la îndoială.
— Ce ne învață și vă învață psihodrama, acest hobby nou „de Moldova”?
— Psihodrama este o metodă a psihoterapiei și aș zice că psihoterapia și lucrul cu diverse grupuri este noua mea profesie. În anul curent închei un program postuniversitar de trei ani la Institutul de gestalt (psihologia minţii, n.r) și psihodramă din Moscova, și deja practic câte puțin. Am fost dintotdeauna interesată de psihologie, dar în familia mea alegerea profesională era una foarte simplă: fie economist ca tata, fie specialist în relații internaționale – ceea ce am și făcut. Însă, chiar și atunci când analizam fenomenele politice sau economice, mă interesa motivarea decidenților politici și a diverselor grupuri de interese. Așa că astăzi eu am un dublu avantaj: pe lângă faptul că înțeleg ce se întâmplă în lume în calitate de politologă, mai am și capacitatea de a-i înțelege și pe actorii politici.
— Cum rezistă dl Tapiola sub această lupă dublă?
— Vestea bună ține de faptul că nu se admite să fii psihoterapeutul propriilor rude sau prieteni. Însă discuțiile noastre despre politică și economie, despre ceea se întâmplă în lume au devenit mai interesante și mai complexe. Pot să vin cu o viziune aparte asupra unor fenomene.
Din Moldova pleacă, parcă, prea mulți și prea „de tot”
— Care ar fi portretul psihologic al oamenilor din Republica Moldova?
— Știți, eu niciodată nu am venit în Moldova din Ucraina. Nu s-a întâmplat. Pentru prima dată am ajuns la Chișinău când deja lucram pentru Centrul Carnegie. Dar, cu cât mai mult mă aflu aici și cunosc oamenii, înțeleg că nu există o singură imagine, unitară. Și această diversitate uluitoare a locuitorilor Moldovei – moldoveni care se consideră moldoveni, moldoveni care se consideră români, etnici ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari sau evrei – mă fascinează. Acest lucru poate și trebuie transformat în avantaj. Pentru că și moldoveanul român, și cel moldovean, și rusul, și ucraineanul, și găgăuzul vă va spune că își dorește același lucru – drumuri bune, medicină bună, servicii și o viață demnă.
— Mă tem că moldovenii rămân doar cu dorința, iar dezamăgirea în clasa politică este atât de mare, încât singura lor speranță este să vină cineva – UE, SUA, extratereștrii – și să îi pedepsească pe „ai noștri”. Percepția negativă a UE tot de aici vine – că prea multe li s-a permis politicienilor.
— M-am ocupat de spațiul post-sovietic și am văzut această abordare atitudinală și în alte țări din regiune. Cred că se întâmplă astfel pentru că la noi oamenii au fost dezvățați să își asume responsabilitatea – și nu contează dacă este vorba de o acțiune de protest civic sau de scara blocului în care locuiesc. Societatea civilă abia se constituie în acest spațiu. De aceea, trebuie să ne întrebăm ce putem face, fiecare dintre noi, în niște situații concrete, dar să nu așteptăm să vină cineva să ne rezolve problema. Ori, și mai rău, pur și simplu să plecăm din țară. Nu îi condamn pe cei care pleacă, știu că viața este una și nu fiecare vrea să o petreacă într-o continuă luptă. Dar este trist.
— Totuși, migrarea și emigrarea sunt fenomene globale care nu o dată au adus beneficii țărilor – cel puțin, din punct de vedere economic…
— Eu nu sunt împotriva plecărilor. În Ucraina, la un moment dat, a existat o polemică despre bursele de studii în străinătate, oferite tinerilor noștri. Și eu mereu am fost „pentru”, din două motive: cei care vor reveni acasă, vor avea o altă mentalitate și nu vor mai putea trăi pe vechi. Iar cei care vor rămâne în afară, cu certitudine, ne vor reprezenta cu demnitate țara.
Dar din Moldova pleacă, parcă, prea mulți și prea „de tot”. Cea mai mare îngrijorare ține de copiii rămași acasă – acum trei ani, UNICEF și OIM vorbeau de o cifră de 140 de mii de copii care locuiau fie cu un singur părinte, fie fără ambii părinți… Da, lor li se trimit bani, dar ei nu sunt învățați cum să trăiască, cum să distingă între bine și rău, între valori și nonvalori, și nu au parte de o elementară grijă părintească. Ei cresc fără niciun reper, este puțin probabil că vor ști să-și găsească un loc de muncă, pentru că s-au obișnuit să primească bani de la părinți. La fel, pot apărea probleme în căsnicie și în comunicarea cu propriii lor copii, pentru că nu au avut un model, de care să se conducă.
Și iată că din acest punct de vedere imigrarea este o catastrofă. Lucru valabil, de altfel, și pentru părinții bătrâni rămași acasă, pentru că nici lor banii nu le pot înlocui grija și comunicarea dintre ei şi copiii lor. Nu există îndoială: reputația moldovenilor pe piața muncii din UE este, de departe, printre cele mai bune. Dar ceea ce se întâmplă acasă, inclusiv faptul că ei nu se regăsesc în societate și în sistemul economic, dacă decid să revină, este deja o problemă sistemică.
Atitudinea față de cancer trebuie schimbată pe întreg spațiul ex-sovietic
— Cum au apărut în viața dvs. copiii bolnavi de cancer din Moldova?
— De fapt, este vorba de reanimarea unui proiect lansat cândva de Clubul Internațional al Femeilor din Moldova. Mergem o dată pe săptămână la copiii internați la Institutul Oncologic, le ducem cadouri, dar cel mai important – comunicăm cu ei. Ne jucăm, invităm câte un clovn, discutăm cu cei mai mari în engleză. Îi ajutăm să uite de boală… Am aflat că există și organizații de voluntari care fac multe în acest domeniu, însă lor, din păcate, le este greu să beneficieze de sprijin de la localnici, motiv din care sunt finanțate preponderent de donatori externi. Noi, ăștia ieșiți din URSS, nu prea avem obișnuința donațiilor – să dăm… Iar tema cancerului în general parcă ar fi una tabu în societate. De aceea am și început să vorbesc despre aceasta. Știu că oamenilor le este frică, dar totodată ei nu încearcă să afle mai multe despre ea. Din această cauză în societate există numeroase mituri cu care trebuie să facem ceva. De exemplu, să știm că există metode de diagnostic precoce al unor tipuri de cancer; că totuși această boală poate fi tratată și mai ales, că la copii, nivelul de recuperare este mare. Dar acești copii și familiile lor au mare nevoie de susținere. Să nu mai audă fraze de genul „decât v-ați chinui să tratați acest copil, mai bine faceți altul”. Este o problemă nu doar pentru Moldova, dar trebuie de făcut ceva.
— Apropo de generozitate. În ultimii ani, pe site-urile de profil, apar tot mai multe apeluri de ajutor și pentru cetățenii Moldovei. Din păcate, majoritatea demersurilor sunt de natură medicală. În UE e la fel?
— Nu vă pot da o statistică exactă, dar, cu certitudine, în statele Uniunii Europene asigurarea medicală acoperă aproape în totalitate costul tratamentelor. Iar pe societate acolo se mizează ca pe un sprijin adițional, nu ca pe singura soluție. Dar tocmai pentru că noi – și Ucraina, și Moldova, și alte țări din regiune – avem încă atâtea probleme pe care, din motive obiective, instituțiile statului nu le pot soluționa, ar trebui implicate mai multe organizații ale societății civile. Statul ar trebui să „cedeze”, dacă vreți, unele servicii în favoarea sectorului privat. Nicăieri în lume statul nu poate face față în totalitate acestei probleme care este cancerul. În plus, trebuie să se comunice în continuare cu oamenii, să-i învățăm să fie empatici nu doar în cadrul propriei familii, ci și în societate. Atitudine necesară pentru întreg spațiul sovietic, de altfel.
— Despre atitudine și spațiul ex-sovietic. Moldovenilor și nu doar, deseori li se reproșează că umblă tuciurii și supărați, că nu știu să zâmbească. „Bună dimineața, Chișinău!”, este o reacție la acest comportament?
— Eu aș spune că numărul celor care îmi zâmbesc aici este mult mai mare decât la Kiev. Este o părere pe care nu mi-am schimbat-o în acești trei ani… Când am venit în Moldova, am avut imediat senzația de liniște, după Kiev sau Bruxelles. E mai multă stare de bine, mai mult suflet în interacțiunea cu oamenii. În plus, eu văd cum se întâmplă, pas cu pas, micile schimbări între oameni. De exemplu, acum trei ani, foarte puțini șoferi se opreau la trecerile de pietoni. Acum este mai ușor. De aceea, „Bună dimineața, Chișinău!” este pur și simplu felul meu de a saluta orașul în care trăiesc.
Interviu de: Sorina Ștefârţă
