Sub directoratul lui Petru Hadârcă, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” a redevenit un teatru de primă mână, aşa cum mai fusese doar sub Sandu Vasilache. Încă o premieră în această stagiune, cu spectacolul Copiii foametei, în regia Luminiţei Ţâcu, şi un nou succes fulminant. Meritul lui Petru Hadârcă e că i-a permis Luminiţei să monteze acest text zguduitor, aparţinându-i lui Alexei Vakulovski, un scriitor nedreptăţit în timpul vieţii, dar pe care încă urmează să-l descoperim, pe scena Naţionalului chişinăuian. Şi nu a greşit, întrucât Luminiţa Ţâcu i-a făcut Teatrului Naţional un mare dar: i-a dăruit un spectacol ieşit din comun.
Iată că, în acest moment, cele mai bune spectacole din repertoriul Teatrului Naţional îi aparţin lui Petru Hadârcă (În largul mării şi Hronicul găinarilor) şi Luminiţei Ţâcu, cu acest spectacol pur şi simplu răscolitor.
Textul îl cunoşteam. Ba mai mult decât atât, în urmă cu câţiva ani, mă plimbam cu bicicleta pe o stradă din cartierul Sculeni, când am întâlnit-o pe Luminiţa Ţâcu, căreia i-am dăruit cartea lui Alexei Vakulovski În gura foametei, proaspăt apărută. Mă impresionase atât de tare încât cadoul pe care i l-am făcut Luminiţei, l-am însoţit de cuvintele: sunt sigur că vei face un spectacol tulburător după cartea lui Alexei Vakulovski.
Spectacolul pe care l-am văzut pe scena Naţionalului mi-a întrecut toate aşteptările. Eu, care ştiam textul, l-am urmărit cu faţa scăldată de lacrimi şi cu respiraţia tăiată.
Toate personajele din spectacol au fost copii în timpul foametei. Dar în spectacol sunt bătrâni şi povestesc despre ce au trăit în primii ani de după război.
E un spectacol despre eroii foametei din 1946-1947, despre nişte copii maturizaţi prea devreme, în nişte condiţii inumane.
În 1970, împlinsem trei ani, când am descoperit că podul casei bunicii mele era plin cu pâine uscată. Plin-plin cu pâine uscată. Bunică-mea mi-a explicat că se teme să nu revină foametea. La fel şi personajelor lui Alexei Vakulovski, deşi sunt bătrâni, încă le mai e frică să nu se întoarcă acele vremuri de restrişte.
Un cuvânt cheie pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu moldovenii în cea de-a doua jumătate a secolului XX e foametea. Marea intuiţie a lui Alexei Vakulovski, dar şi a regizoarei Luminiţa Ţâcu, e că scrutează istoria noastră postbelică, ca şi mentalitatea ezitantă a moldovenilor, prin prisma acestei catastrofe. Noi încă şi acum ne mai temem de foamete, la aproape şapte decenii distanţă.
E un mare spectacol făcut după o carte mare.
