Maia Sandu față cu reacțiunea

Maia Sandu este, probabil, una dintre vedetele Cabinetului de Miniștri: mai mediatizată, mai iubită și mai urâtă decât majoritatea colegilor săi. Maia Sandu este și unul dintre cei mai importanți miniștri – al Educației. Unchiul meu, ex-premierul Valeriu Muravschi, mi-a spus odată că deși economia, finanțele și agricultura par și sunt foarte importante, anume educația și sănătatea sunt domeniile cheie când este vorba de reformă și modernizare. Acestea sunt printre cele mai mari sisteme din țară, cu multe legi, mulți angajați, multe bunuri materiale și contact zilnic și direct cu cetățenii. În consecință, sunt printre cele mai greu de reformat, dar anume reforma lor este crucială pentru construcția unui stat modern, a unui stat cu cetățeni educați și sănătoși. Zilele astea, Asociația de Politică Externă a prezentat un studiu în care analizează de ce nu vin investitorii străini în Moldova, iar una din cauze este tocmai lipsa resurselor umane: pur și simplu, noi nu avem suficienți oameni competenți și sănătoși.

Reforma acestor sisteme este una ingrată: deranjează multă, multă lume, iar rezultatele sunt pe termen lung, foarte lung. Maia Sandu conduce acum procesul de reformare a învățământului și era cumva de așteptat să întâlnească o oarecare rezistență. Însă ceea ce a întâmpinat ea nu este doar rezistență, ci o veritabilă reacțiune: poporul, partidele și până și justiția i se opun.

Atât liberalii, cât și comuniștii, i-au cerut demisia în timpul mandatului precedent. Ieri, socialiștii au depus o sesizare la Curtea Constituțională prin care cer anularea unei prevederi a noului Cod al Educației, conform căreia, la 4 luni de la intrarea în vigoare a Codului, conducătorii școlilor publice care au fost în funcție mai mult de 5 ani vor fi demiși, iar apoi se vor organiza concursuri pentru suplinirea funcțiilor vacante.

Această prevedere este una excelentă! O bună parte din școlile noastre au devenit fiefuri personale sau afaceri de familie ale unor directori. Sistemul trebuie schimbat de sus până jos, atât la nivel de legi, cât și la nivel de oameni. Iar socialiștii doar profită de faptul că acești directori-veterani nu vor să-și piardă posturile, mai ales că veteranii (nu doar de război) sunt o bună parte din publicul țintă al lui Dodon. Totuși, e clar că politicienii cu asta se ocupă: încearcă să atace orice pot ataca la concurenții lor și cam la asta se rezumă marea parte a politicii noastre.

Mai gravă decât reacția politicienilor este reacția justiției. Judecătorii au tot pus bețe-n roate diferitelor reforme și măsuri ale Ministerului, încât Maia Sandu a decis să le adreseze o scrisoare publică. Citiți-o. E mai scurtă și mai interesantă decât 50 Shades of Grey sau Haruki Murakami. E despre cum unii judecători decid în locul Ministerului ce note trebui să ia elevii, cum Ministerul nu are voie să inițieze anchete de serviciu, cum judecătorii rezolvă un caz în 20 de minute, minute în care reușesc să redacteze și să scoată la imprimantă o decizie de 7 pagini, și despre cum Ministerul nu poate concedia angajați din 1986 în baza legilor adoptate mai târziu de 1986.

Mai recent, la Minister a revenit Valentin Crudu, demis pentru că a cheltuit bani dintr-un proiect UNICEF pentru a plăti o persoană care nu a avut treabă cu proiectul. Același Valentin Crudu a fost implicat în cumpărarea unor autobuze la preț dublu față de cel de import. Maia Sandu l-a demis, Curtea de Apel l-a restabilit.

Îmi aduc aminte că, după 2009, se vorbea mult despre cum justiția moldovenească este un fel de castă. Termenul e bine ales pentru că subliniază anume caracterul închis, ermetic, de nepătruns, al acestei părți a societății. Fostul Ministrul al Justiției, Oleg Efrim, a recunoscut el însuși că nu prea poate face nimic acestei caste a magistraților, iar ex-premierul Iurie Leancă a trebuit să se scuze în fața șefului Delegației UE pentru unele decizii ale CSJ, declarând că ”nu-și poate explica” aceste decizii.

Anume casta judecătorească este, la moment, principalul obstacol în fața programului de reforme început de Maia Sandu. Chiar dacă Voronin, Dodon și Ghimpu mai trag un vot comun și o demit, există, teoretic, șansa ca alt ministru să continue reformele. Însă ceea ce stă în calea acestor reforme, indiferent că-s implementate de Maia Sandu sau altcineva, e această justiție pusă pe auto-apărare și conservare, care se face ca un arici gigantic de neatins și se rostogolește peste tine.

Ministrul, pur și simplu, nu mai știe ce să facă. A trimis o scrisoare publică, iar acum a răbufnit pe Facebook: ”De azi avem un nou/vechi angajat la minister – Valentin Crudu. „Mulțumim” Femidei pentru că l-a restabilit… „Mulțumim” Procuraturii pentru că a clasat dosarul în care Crudu era acuzat de autorizare a plăților (timp de 1.5 ani) dintr-un proiect realizat cu sprijin internațional către o persoană care nu a lucrat nici o zi în acel proiect. „Mulțumim” Procuraturii Generale pentru că tergiversează la nesfîrșit dosarul pe autobuzele școlare. „Mulțumim” Ministerului Muncii pentru că nu a avut curajul că inițieze elaborarea unui nou Cod al Muncii care să nu permită abuzuri”. E trist când un ditamai ministru nu mai poate face nimic decât se plângă pe Facebook. Atât de puternică e casta.

Și în condițiile în care partidele îi cer demisia, iar justiția îi anulează deciziile, Maia Sandu mai are de-a face și cu ”boborul revoltat”. Fiecare reformă a fost întâmpinată cu nemulțumire și proteste.

Optimizarea școlilor era un lucru necesar, dar oamenii noștri s-au supărat. Ei preferă să aibă în sat o școală cu 3 învățători și 10 elevi, dintre care 5 nu ajung la lecții pentru că-s la prășit ori la păscut cireada. În satul meu, o tanti care era ocupată mai mult cu certurile la beție cu soțul ei decât cu școala, preda vreo 3-4 materii. Copiii treceau BAC-ul cumpărând note cu bani primiți de la părinții lor care lucrau prin Italia și Rusia. Cei mai onești și cu ”ambîț” își trimiteau în clasa a XII-a odraslele să facă meditații cu învățători mai buni din satul vecin. Și totuși lumea s-a opus consolidării câtorva școli de astea într-una mai mare, mai bine echipată, cu învățători mai buni și elevi mai mulți. Nu contează cât de proastă e școala în sat, important e să fie. Atât.

Despre supravegherea examenelor de bacalaureat, nu-i mult de zis. Da, cei care au picat, părinții și, uneori, profesorii lor, nu s-au așteptat că nu vor trece dacă nu învață. Asta e. BAC-ul poate fi luat din mai multe încercări. Punem pâna pe carte și învățăm. Partea tristă a fost că o bună parte din părinți practic au recunoscut că nu-și trimit copiii la școală să învețe, ci să obțină note. Pot să fie proști ca o scândură, important e să obțină note de trecere.

Fiecare din noi este de acord că vreun fel de reformă este necesară, dar nu putem cădea de acord cum anume. Mulți sunt motivați ideologic și politic, însă majoritatea dintre noi nu. Pentru muritorii de rând, schimbarea sau reforma sau modernizarea e bună atât timp cât nu ne afectează direct. Elevii ar accepta schimbarea, dar să poată copia la BAC. Directorii ar accepta schimbarea, dar să-și păstreze funcțiile. Profesorii ar accepta schimbarea, dar să poată face tot ce făceau și înainte. Fiecare vrea o schimbare în bine pentru toți, dar nimeni nu este dispus să facă un efort sau sacrificiu pentru asta. Având de ales între păstrarea lucrurilor așa cum sunt, a status quo-ului, sau un progres general în schimbul unei pierderi personale, majoritatea aleg păstrarea lucrurilor așa cum sunt. Astfel, cu toată ortodoxia nostră mioritică și nostalgia comunistă, suntem mai individualiști decât capitaliștii consumeriști din vest.

În loc de concluzie, o să repet un banc pe care l-am auzit tot de la unchiul meu. Sfântul Petru vine în inspecție prin iad. Dracul îi arată cum stau lucrurile. Ajung ei la un ceaun cu evrei. Câțiva draci mai mici pun lemne pe foc și foarte mulți de pază. Sfântul Petru întreabă de ce atâția. ”Păi, dacă iese unu, îi trage pe toți afară”, îi explică dracul. Ajung ei la ruși. Îi numa un drac de pază, care doarme, și unul pune lemne pe foc. ”Dar aici de ce-i numai unul?”, întreabă sfântul. ”Ăștia-s ruși. Stau și se îmbată acolo și dacă se mai trezește vreunul și decide să scape, nimeni nu-l observă”. În sfârșit, ajung la moldoveni: nu-i niciun drac de pază și nici care să pună lemne pe foc. Sfântul Petru, mirat, cere explicații. ”Hehe, moldovenii îs așa că dacă și iese vreunul, apoi iese ca să mai pună lemne pe foc, iar dacă vrea să fugă, îl trag restul înapoi în ceaun”.

Eugen Muravschi

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.