Connect with us

Opinii

Mă declar un militant al feminismului

Publicat

pe

Inițial trebuia să scriu o recenzie pentru cartea „Pe lumea asta sunt femei” semnată de istoricul Iurie Colesnic. Un titlu care, indirect, ne sugerează că femeile cu greu și-au găsit un rol în istorie. De atlfel, cartea este o compilație de istorioare „inspiraționale” despre femei de succes. Însă succesul acestora, care presupune un rol activ în istoria umanității, e de ordinul excepțiilor. În mare parte, excepții pe criterii de clasă. În introducere, femeia este comparată cu „a opta minune a lumii”, „un mister” sau „o cloșcă în jurul căreia se învârt puii”. Eu nu sunt adeptul unei asemenea abordări a femeii. Consider că femeia trebuie percepută în primul rând ca om și apoi ca un element „complementar” al bărbatului prin roluri ca mamă, iubită sau soție. Și nu îmi pare nimic misterios în modul ei de manifestare. Pentru a-mi argumenta punctul de vedere, propun o mică incursiune în istoria dezvoltării relațiilor umane.

Istoria umanității este, per general, un mix de ascensiuni și regrese. O luptă nu atât între ce-i bine și ce-i rău sau ce-i firesc sau nefiresc, cât o luptă între două sau mai multe „adevăruri”. O luptă antitetică din care mereu rezultă o sinteză care îmbină elementele comune dintr-un pluralism de abordări. Am spune că un nucleu al acestei lupte ar fi „Natura Umană”. Progresul umanității a depins mereu de acest concept sau, mai bine spus, de reconceptualizarea continuă a acestuia. Cu cât mai mult ne-am îndepărtat de conceptul inițial, de natura noastră animalică și discursul speculativ, cu atât mai rapid am accelerat procesele de eliberare a individului și formare a ceea ce e acceptat pe larg ca Civilizație.

Încă din Antichitate, filosofi ca Socrate, Platon sau Aristotel au încercat să pună temelie unui discurs emancipat de misticism. Un discurs cât mai apropiat de ceea ce am putea numi „cunoaștere adevărată”, un lucru care ulterior va deveni și se va numi știință. Încă de atunci au existat tentative de a construi un discurs rațional cât mai puțin distorsionat de percepția individuală.

Apoi a urmat „Marea Stagnare”, alimentată de invaziile barbare și dogmele creștinismului. Inițial, o religie a săracilor și renegaților. Ulterior, odată cu instituționalizarea acesteia, un adevărat instrument ideologic, prin care suveranii își confereau statutul de „unși ai lui Dumnezeu” – aleși divini cu manifestații despotice îndreptățite de proviniența lor divină. Voia Domnului, a unui Mare Celălalt, putea justifica orice. Iar întruchiparea acesteia era nimeni altcineva decât Suveranul.

Au trecut secole până cursul omenirii a pornit-o pe o cale mai „rațională”. Acest lucru se datorează Umanismului și Iluminismului. Umanismul, pentru că a readus Omul în centrul discuției. Omul a devenit nu doar un mijloc, ci și un scop al progresului. Iar Iluminismul pentru că a pus, din nou, în prim-plan Rațiunea. Poporul s-a ridicat împotriva tutelei unei autorități deplasate, îndepărtate total de nevoile acestuia. Tăierea capului regelui Ludovic al XVI-lea a pus capătul „vechii orânduiri”. Omul obține statutul de Cetățean, ceea ce presupune anumite drepturi și obligațiuni civile.

Odată cu iluminismul, accelerează procesele de industrializare și dezvoltare științifică. În mare parte, datorită acestor factori, secolul XXI este mai prielnic traiului uman decât secolele care l-au precedat. Factori importanți, dar nu singurii. Odată cu obținerea drepturilor civile, vocea maselor a devenit treptat un punct de reper pentru clasele dominante. Poporul a obținut treptat, de cele mai deseori, cu sila, ceea ce cunoaștem azi ca drepturi sociale. Cum ar fi dreptul muncii sau drepturile la asigurări și asistență sociale. Cu alte cuvinte, o reglementare a activității statale întru crearea unui mediu favorabil pentru cetățenii care își vând timpul și energia în folosul statului.

Cu alte cuvinte, istoria poate fi caracterizată ca o luptă mare și continuă între clase – clasa dominantă, care și-a impus mereu propriul confort ca pe o necesitate universal valabilă și clasa opresată, care a căutat mereu noi moduri de expresie, un areal mai mare de opțiuni și îmbunătățirea condițiilor de viață.

Una din aceste categorii opresate sunt femeile, adică mai mult de jumătatea populației globului pământesc. Dacă pentru bărbat opresiunea se limitează, în mare parte, la relațiile de producție dictate de regulile de piață și politica statului în care se află, atunci femeia este supusă încă unei relații de constrângeri, cea în raport cu bărbatul, atât în interiorul, cât și înafara familiei.

Condițiile la care sunt supuse azi femeile sunt mult mai favorabile ca înainte, acestora fiindu-le asigurate drepturi egale. Totuși, acestea se confruntă cu probleme ca:

– abuzurile sexuale acasă și la serviciu;

– presiunea psihologică din partea bărbatului și a societății pentru tentativele de emancipare de rolul de casnică sau soție;

– tot felul de deșeuri ideologice care alimentează percepția maselor cu imaginea unei femei slabe, firave, un sumpliment al bărbatului, o parte „complimentară” a acestuia.

Cu alte cuvinte, chiar dacă avem drepturi egale, femeia încă nu și-a devenit propriul reper. Femeia este mereu condamnată a se compara cu bărbatul. Aparent, un cerc vicios fără scăpare, în care singurile opțiuni prezentate sunt: recunoașterea propriei feminități sau masculinizarea. Ambele variante sunt instrumentalizate împotriva femeilor. Prima, pentru că femeia admite diferențele de gen. A doua, pentru că femeile și-ar dori să fie „bărbați”, că s-ar comporta ca niște „bărbați castrați” în căutarea membrului pierdut.

Într-o lume construită de bărbați, dat fiind faptul că femeii i-a fost restricționat un rol activ în societate, o lume a cărei nucleuri discursive au fost mereu luptele pentru putere și posesiuni, femeia este impusă a prelua un rol masculinizat, care presupune un joc după niște reguli primitive necaracteristice omului contemporan. Niște reguli care presupun o concurență acerbă între genuri. O concurență în care una dintre părți este din start favorizată.

Totuși, problemele principale cu care se confruntă societatea contemporană nu sunt nici de departe „masculinizarea femeii” sau „feminizarea bărbatului”. Nu atâta timp cât există o luptă dirijată de elitele politice pentru a ne dezbina și angaja pe toți într-o luptă după comodități. Comodități ca: un loc de muncă care să ne permită un trai decent, hrana, accesul la apă potabilă sau un acoperiș deasupra capului. Niște comodități care, din motive evidente, întârzie a deveni niște necesități garantate de asistența socială.

Principalul factor care împiedică progresul umanității este profitul unora pe munca altora. Iar cum ne arată statisticile, banii, care presupun și puterea de decizie, sunt concentrați în mâinile unui grup restrâns de oameni. Munca poate fi cu greu catalogată drept un criteriu al îmbogățirii. Mitul, conform căruia „cine muncește – are”, este departe de a fi unul real. Chiar și comoditățile sunt segmentate după criterii „cenzitare”.

În timp ce la televizor se promovează intensiv un mod de viață sănătos și o alimentație corectă, cetățeanul simplu este nevoit să-și dozeze o astfel de alimentație după puterile financiare disponibile. La ce salarii mizere au cetățenii din Republica Moldova, este evident că masele vor opta, din când în când, pentru produse ieftine și necalitative. Un factor care ne influențează direct sănătatea și capacitatea de muncă.

În spațiul academic și mediatic, sunt promovate o mulțime de oportunități de afirmare ca personalitate, o carieră de succes și o viață colorată. Ceea ce obținem, însă, sunt opțiuni limitate, dictate de piață. Suntem nevoiți să ne vindem, să ne formăm un ambalaj atractiv, iar activitatea noastră se rezumă la mila celor care oferă granturi. Dacă nu suntem de acord cu aceste condiții, ne putem „regăsi” într-o altă țară, mai ales că o bună parte deținem pașapoarte românești. Cu atât mai bine, pentru că vom trimite bani acasă.

Mulți ar crede că vreau să distrag atenția de la problemele cu care se confruntă femeile zi de zi, eclipsându-le cu probleme care se confruntă întreaga societate. Însă nu acesta este scopul meu. Ceea ce vreau să afirm este că toate aceste probleme sunt rezolvabile doar prin colaborarea dintre femei și bărbați. Resurse și mijloace există, ceea ce lipsește este intenția elitei politice, care acum mai are o problemă pe cap, pregătirea pentru alegeri.

Ce ar presupune o astfel de colaborare? Pentru început, stabilirea unui discurs comun. Un discurs care să garanteze mai multe opțiuni de manifestare, în care fiecare membru al societății să-și poată regăsi un rol. Un discurs care să includă diversitatea de gen, rasă, naționalitate sau meserie. Fiecare are un rol și acesta trebuie respectat.

Din acest motiv, eu susțin cauza femeilor. Mă declar un militant al feminismului. Militez nu atât pentru egalitate între genuri, cât pentru accepțiunea diferențelor, întru elaborarea unui discurs comun. Militez pentru un discurs care să ajute femeile să-și regăsească propriul reper, să se manifeste ca individualități active ale societății, fără a fi întâmpinate de pornirile libidinoase și represive ale bărbaților. Militez, totodată, pentru abolirea competiției acerbe și inumane pentru niște iluzii alimentate de interesele celor care dețin puterea și vor să o păstreze în formatul actual.

Prin luptă, oamenii au obținut drepuri civile și sociale. Prin luptă, oamenii au dat jos regimuri. E timpul să cerem o reformatare a relațiilor de distribuire a puterii întru garantare unui rol activ pentru fiecare cetățean, indiferent de gen, rasă, naționalitate sau meserie.

Să luptăm împreună pentru depășirea condițiilor de coteț, în care bărbatul se manifestă ca un cocoș, iar femeia ca o cloșcă. Condiții care, într-un final, ne asigură doar retezarea capetelor. Retezate de cei care ne-au promis a ne îngriji. Să curățim împreună politicul și să-l instrumentalizăm în folosul cetățenilor! Atât.

Opinii

Opinie despre automobilele transnistrene: Facem un pas mare înapoi în calitate de stat suveran

Publicat

pe

De către

Astăzi am plecat cu un gust amar de la ședința organizată în Guvern de Biroul de Reintegrare. S-a propus discutarea admiterii automobilelor din zona transnistreană în circuitul internațional.

În rezultatul mecanismului propus Moldova va avea 3 regimuri de înmatriculare a automobilelor. Mecanismul standard cu numere moldovenești, unicul de care pot beneficia cetățenii de pe malul drept al Nistrului, regimul de numere transnistrene care pot circula liber și pe malul drept al Nistrului, cu toate consecințele de lipsă a înregistrării în registrele naționale și se mai propune un hibrid (fără ca să fie eliminată versiunea veche de înregistrare) – numere neutre cu care transninstrenii să poată circula peste hotare și care nu vor avea simbolica Republicii Moldova.

Cred că este de prisos să menționez că prin astfel de proiecte se subminează suveranitatea Republicii Moldova și efectiv este legiferat regimul de la Tiraspol prin politica pașilor mici. În același timp astfel de proiecte reprezintă riscuri majore pentru disciplina fiscală și colectările la buget. Acest mecanism crează premise noi pentru evitarea regimului de import de automobile standard și alimentarea regimului de la Tiraspol cu resurse noi financiare, înmatricularea automobilelor în regimul nou prin scheme de corupție, care nu lipsesc nici pe malul drept și nici pe malul stâng al Nistrului.

A fost adus drept argument modelul German de numere regionale. Dar în Germania numere regionale au TOATE regiunile, nu una. Haideți atunci Moldova să decidă o politică nouă de numere cu însemne regionale pe ÎNTREG teritoriul Moldovei și să avem numere distincte de Călărași, Soroca, Hâncești etc…. pe lângă cele de la Tiraspol și Râbnița. Argumentarea este primitivă și deloc echivalentă. De asemenea sunt sigur că în Germania NU figurează regimuri de import diferite și preferențiale pentru anumite regiuni. Dacă legiferăm așa proiecte pentru regiunea de est a țării, acest principiu trebuie să fie aplicat în toate regiunile țării și fiecare raion să-și facă propria politică de import automobile…. Ridicol? Da. Dar anume o astfel de soluție promovează Biroul de reintegrare și OSCE inclusiv…. acoperindu-se cu standarde tehnice de design a plăcuțelor, care nu au nici o legătură cu ce facem noi ca națiune, cum ne organizăm ca stat reîntregit…

Odată aprobat acest proiect, noi facem un pas mare înapoi în calitate de stat suveran, punem o piatră grea în transnistrizarea Moldove și în legalizarea conflictului veșnic pe teritoriul Moldovei, instituim regimuri fertile pentru corupție și evaziune fiscală care se așează pe umerii cetățenilor din dreapta Nistrului. Acesta este încă un pas spre confirmarea statuului de stat falit.

Sergiu GAIBU

Citește mai departe

Economie

Expert: Republica Moldova a beneficiat de cel mai redus volum de granturi din ultimii zece ani

Publicat

pe

De către

În anul 2017 Moldova a primit cel mai mic sprijin de la partenerii externi din ultimii zece ani. Astfel, volumul granturilor primite a fost de doar un miliard de lei cu 2 miliarde de lei mai puțin decât a fost planificat inițial, scrie pe blogul său economistul IDIS Viitorul, Veaceslav Ioniță.

Tendința neplăcută se menține deja al treilea an consecutiv. Iar suma totală a ratărilor în ultimii 3 ani se ridică la 6,1 miliarde lei.

Creșterea masivă a suportului extern sa văzut foarte clar în perioada 2013-2014 când sprijinul financiar extern sub  formă de granturi a ajuns la 4 miliarde de lei.

Acest sprijin trebuia să crească și în următoarea perioadă și să ajungă la cel puțin 8 miliarde de lei anual. Însă din nefericire acest lucru nu a avut loc.

Autoritățile Republicii Moldova au obligația în regim de urgență să restabilească relația de încredere cu partenerii externi fără de care este imposibilă susținerea financiară a țării.

Fără suport extern Moldova nu are cum să-și dezvolte infrastructura sa care se află într-o stare deplorabilă, nu are cum realiza reformele necesare și nu poate crește competitivitatea economiei și a produselor sale atât pe piața externă cât și internă.

Citește mai departe

Alegeri

Electorala 2018 // Situația partidelor unioniste. Unionismul suicidal (I)

Publicat

pe

De către

O incursiune în istoria alegerilor locale generale. Cazul Chirtoacă

Poziția partidelor unioniste e clară. Atât Partidul Liberal, cât și Partidul Unității Naționale, mizează pe alegătorii fostului primar Chirtoacă. Problema e că aceștia abordează acest electorat ca pe unul exclusiv unionist. Ceea ce nu este tocmai adevărat.

tricolorul și panglica Sf.Gheorghe, sursa:flux.md

În cadrul alegerilor din 2007, Dorin Chirtoacă câștigase alegerile cu un slogan care încă nu făcea trimitere la Unire. „Un primar tânăr, o echipă liberală — o capitală europeană!”, anunțau bilboard-urile. Chirtoacă prezenta pentru mulți antiteza perfectă pentru climatul politic de atunci – PCRM era încă la guvernare și în plină forță, Serafim Urecheanu devenise deputat, iar PPCD dezamăgise pe toți prin alianța cu PCRM. Dorin Chirtoacă era un politician tânăr, în care alegătorii Chișinăului investiseră speranțe. Era perceput ca o întruchipare a renașterii politicului autohton. Chiar dacă PL era cunoscut pentru simpatiile sale față de cauza Unirii, acesta încă nu se manifesta ca un partid exclusiv unionist.

În 2011, liberalul câștigase încă un mandat. Sloganul de atunci al acestuia era „Împreună cu Dorin Chirtoacă pentru Chişinău!”. Numele lui era deja bine cunoscut. Acesta era perceput de toți ca un primar care nu a putut să se manifeste la potențialul maxim din cauza guvernării comuniste, care îi crea tot felul de impedimente. Un primar care a fost de partea protestatarilor pe 7 aprilie. Alegătorii i-au mai oferit o șansă. În acea perioadă PL, la fel, încă nu miza pe slogane unioniste. A fost chiar și un episod când Chirtoacă a purtat de 9 mai, două panglici – tricolorul și panglica Sf.Gheorghe.

În 2015, Dorin Chirtoacă lua al treilea mandat. Se întâmpla în contextul în care PD și PLDM aveau imaginea pătată din cauza miliardului furat, iar PL era încă în relații bune cu Platforma (pe atunci) Civică „Demnitate și Adevăr”, care încă mai avea puteri să adune oameni la proteste. Ce a urmat a însemnat declinul Partidului Liberal.

Mihai Ghimpu agresat de protestatari, sursa: realitatea.md

PL a intrat în conflict cu Platforma DA, iar în ianuarie 2016 a votat investirea guvernului Filip. Apoi, la alegerile prezidențiale de anul trecut, în loc să-și reabiliteze imaginea, liberalii au participat la alegeri, iar Mihai Ghimpu a acumulat doar 25 de mii de voturi. Apropo, au fost primele alegeri când PL a folosit slogane exclusiv unioniste „Moldova are viitor în România!”, „Uniţi pentru Unire!”. PL, cu alte cuvinte, în vremurile sale de criză, s-a transformat într-un soi de PNL al Vitaliei Pavlicenco.

Rigiditatea politicului autohton

Marșul Centenar, martie 2018. sursa: pl.md

Imaginația liderilor noștri politici este extrem de limitată, rigidă, deci lipsită de flexibilitate. Adică exact contrariul a ceea ce presupune implicarea în jocurile politice. Partidele noastre  nu mai știu cum să obțină capital politic. Toate mizele lor se rezumă la același format vechi Est/Vest, Pro Europa/Pro Rusia. Acest format a fost epuizat la extreme și nu mai poate genera noi voturi. Opoziția dată este mult prea bine conturată pentru a permite, de exemplu, unui alegător PSRM să voteze un candidat proeuropean sau invers. Și cum în fruntea orașului s-a aflat mai mereu un candidat cu viziuni „pro-occidentale”, anume acest segment are cel mai mult de pierdut. Susținătorii așa-ziselor partide de stânga, în lipsa altor alternative decât Vest/Est, sunt mult mai motivați să iasă la vot. Câștigarea alegerilor locale înca mai prezintă un deziderat nerealizat. Aceștia încă nu au apucat să trăiască experiența regretului pentru votul acordat.

După Marșul Centenarului de pe 25 martie, cum era de așteptat, cei care se întitulează stataliști și ceilalți care se prezintă drept unioniști s-au angajat într-o discuție, nu atât tâmpită, cât reprezentativă pentru modul în care se discută și se practică politica la noi în țară. Asemenea adolescenților, aceștia s-au angajat în dezbateri despre numărul celor prezenți la manifestare – o luptă pentru niște abstracțiuni de valoare, poate doar în contextul în care aceasta s-ar fi desfășurat într-o grădiniță sau în clasele primare. Nu și în politică.

Nu poți obține un avantaj politic ignorând cifrele, un lucru pe care ambele tabere refuză să-l facă, mizând pe succesul de scurtă durată pe care această ignoranța le-ar oferi-o. Partidele unioniste refuză să îmbrățișeze realitatea. Nu mă refer la idealurile invocate de ei, ci la cum aceștia luptă pentru putere, pentru realizarea acestora.

Ceea ce lipsește curentului unionist este o bază materialistă. Refuzul de a se adapta la realitatea schimbătoare e în dauna acestei mișcări, ce încă mai prezintă un mare potențial de a aduna oameni. O caracterstică esențială pentru un grup care își propune schimbări revoluționare. Însă unionismul pierde teren. Pierde din cauza propriilor gafe.

Partidele Unioniste la ora actuală

Un bun analist unionist și-ar fi început pledoaria în modul următor:

„De ce au fost atât de puțini oameni în Piața Marii Adunări Naționale? De ce au participat, preponderent, doar persoane de vârstă medie sau înaintată? Care sunt cauzele reale a unei prezențe atât de mici?” Însă acest bun analist unionist întârzie să apară.

În climatul politic actual, unionismul nu mai este o prioritate. Tinerii care susțin unirea, nu sunt neapărat adepți ai partidelor unioniste, iar majoritatea din ei sunt plecați peste hotare.

Ce comportament manifestă partidele unioniste? Poziția PUN e clară. Principalele sale avantaje politice sunt Băsescu și imaginea șifonată a PL. Aceștia mizează pe pasivitate și pe acțiunile autocompromițătoare ale partidului. O poziție destul de rațională în contextul în care PL, în mare parte, cam cu asta se și ocupă. Candidatura lui Munteanu nu face decât să confirme și mai mult statutul de partid aflat în cădere liberă a PL. Valeriu Munteanu nu are nici imaginea și nici capacitățile necesare pentru a acumula capital politic. Munteanu s-a aflat mereu sub tutela lui Ghimpu. Acesta s-ar putea aștepta, cel mult, la un transfer de imagine din partea lui. Un lucru care nu-l avantajează în niciun fel. Cea mai rațională mișcare politică ar fi fost să nu participe la alegeri, speculând pe lipsa de onestitate și legalitate a acestora, făcând, totodată, apel la demiterea prematură a lui Chirtoacă. La justiția selectivă din Republica Moldova. Acest lucru le-ar fi oferit o perioadă de reabilitare necesară pentru a-și spăla imaginea și a identifica un nou lider. Totodată, aceștia ar fi putut folosi această perioadă pentru o analiză adecvată a PUN. Ba mai mult, lăsându-i să se compromită în cadrul alegerilor, și-ar fi confirmat statutul de prima preferință a simpatizanților Unirii.

Nici poziția PUN nu e una destul de promițătoare. Riscul e mare, iar dacă două partide unioniste nu vor obține un scor bun, atunci acest curent cu greu își va restabili dezirabilitatea. Liderii de opinie unioniști ca Petru Bogatu, care îndeamnă electoratul unionist să voteze candidatul PUN, își dau prea bine seama că mulți simpatizanți PL nu vor accepta un asemenea gest. Aceștia fac nimic altceva decât jocul Partidului Democrat de a șlefui calea Silviei Radu, candidatul neoficial al lui Plahotniuc, spre turul II. Iar cel din urmă, cu regret, este singurul lider politic care ține cont de dinamismul conjuncturii politice.

Situația electoratului unionist este una delicată, dar nu fatală. Uneori, trebuie să faci un pas înapoi pentru a vedea mai bine lucrurile, dintr-un unghi mai mare. Nu trebuie de renunțat la Unire. Nu-i acesta mesajul pe care încerc să-l transmit. Ceea ce ar trebui să facă electoratul unionist, după părerea mea, e să nu renunțe la Unirea prin integrare europeană. Ceea ce ar presupune și anumite schimbări de rang social. Schimbări palpabile inclusiv pentru locuitorii Chișinăului. Pentru a menține un asemenea curs e nevoie de oameni. Puterea se obține prin votul oamenilor, dar aceștia au nevoie de condiții materiale adecvate. Ideile izolate ce nu pot fi puse în practică sunt inutile. Capitala are nevoie, în primul rând, de un bun administrator cu un program electoral bine definit. Unul care va ști să-și instrumentalizeze activitatea în folosul tuturor cetățenilor. Un candidat care va crea acele condiții necesare pentru ca cetățenii să-și dorească să trăiască în continuare în acest oraș.

Citește mai departe