Connect with us

Opinii

Lidia: „O să-mi trăiesc fericirea în tăcere, atât cât voi putea rezista”

Publicat

pe

„Am 43 de ani și  mi se întâmplă pentru întâia oară să iubesc o femeie. Este vorba despre mama unui coleg de școală a fiului meu”,  și-a început Lidia povestea, evident emoționată. Zâmbetul larg, pe care îi este greu să-l controleze, ochiii strălucitori și tenul luminos ce radiază de fericire trădează emoțiile unui om îndrăgostit până peste urechi.

Lidia este contabilă în una dintre organizațiile societății civile de la Chișinău, are un fiu de 10 ani, celibatară. Este feminină și atrăgătoare. Are gesturile moi, zâmbet cochet, părul tuns bob scurt, ceva mai jos de bărbie, pieptul voluptos și talia mică ca a unei adolescente. Este fericită, dar emoționată din cauza că sunt unul dintre puținii oameni în fața cărora a acceptat să facă coming out, adică să-și povestească istoria de iubire homosexuală.

Când ai simțit că te-ai îndrăgostit de o femeie, în ce circumstanțe?

Precum îți spuneam anterior este mama unui copil din școala fiului meu. O cunoșteam de ceva timp, dar anul trecut am comunicat mai mult în cadrul unor ședințe informale, pe care le organizam frecvent cu părinții, la cafea, pentru a soluționa problemele curente ale clasei.

Cine este aleasa inimii? Povestește-mi un pic despre ea.

Este cu 10 ani mai tânără decât mine, de profesie este psiholog. În comparație cu mine a fost într-o relație homosexuală cu mulți ani în urmă, dar a renunțat la ea, s-a căsătorit cu un bărbat și a născut un copil. A ales o cale acceptată de societate.

Între voi a fost dragoste la prima vedere, ca în filme?

Nu putea fi astfel. Nu mi-a trecut niciodată prin minte, până atunci, că aș putea iubi o femeie. Adică știam despre acest fenomen, dar eram sigură că mie nu mi se poate întâmpla. Prima reacție neordinară a fost atunci când măsuram o rochie în fața a trei prietene, printre care era și ea. La un moment dat m-am simțit de parcă mă dezbrăcam în fața unui bărbat. Îi simțeam atât de puternic privirea. Am avut impresia că m-a stropit cineva cu apă clocotită, că m-a lovit un fulger.

Apoi au urmat multe discuții cu aluzii. Dar am simțit o atracție puternică după prima ei atingere. Mi-a atins ușor brațul cu arătătorul, mișcându-l fin în jos, și am simțit fiori pe care nu i-am mai simțit niciodată până atunci.

Și ai înțeles că ești lesbiană ori bisexuală?

Deocamdată nu am reușit să înțeleg nimic ori să mă identific cu vreunul dintre calificativele cunoscute. Suntem deja de un an împreună și pe parcursul acestui an nu mi-a apărut întrebarea cum mă identific. La momentul actual nu-mi pasă de acest aspect. Cei care cunosc despre relația noastră mai fac glumițe că mi-aș fi descoperit bisexualitatea, ori că aș fi lesbiană. Eu nu am încercat niciodată să neg nici una, nici alta. Nu mă deranjează că lumea spune asta despre mine, dar dacă stau să analizez nu –mi pot lipi niciunul dintre aceste calificative – nu mă simt nici heterosexuală, nici lesbiană, nici bisexuală, nicicum. Iubesc acest om, asta e tot ce știu.

Cât de ușor ai reușit să accepți această idee?

În momentul în care am întâlnit-o aveam un iubit, un bărbat cu care eram de 6 ani într-o relație. El era plecat peste hotare. Am așteptat cu nerăbdare întâlnirea cu el ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Mă gândeam că ar putea fi o amețeală de moment, că voi reveni la vechile sentimente, după ce îl voi strânge în brațe, dar nu a fost să fie. Nu am mai simțit nimic deosebit când l-am revăzut. Am înțeles imediat că vreau înapoi la ea, chiar atunci. Nu aveam răbdare să o revăd. Adorm cu ea în gând, mă trezesc cu ea în gând, vreau să fiu întotdeauna alături de ea.

Dar dincolo de dragoste aveai atracție pentru corpuri masculine. A dispărut?

Timp de 43 de ani, niciodată nu mi-a trecut prin cap că aș putea fi atrasă de o femeie. Acum însă pentru mine nici nu mai contează corpul, doar omul. Am avut relații de 6-8 ani cu diferiți bărbați, am fost atrasă de corpuri bărbătești. Dar atunci când cuprinzi omul pe care-l iubești cu adevărat, nu contează dimensiunea bicepșilor sau prezența ori lipsa sânilor. Simți dragoste, atât.

Totuși, dragostea despre care vorbești cu atâta entuziasm e una pe care preferi să o ascunzi. De ce?

Încerc să o ascund, dar nu îmi prea reușește. Colegii mei de serviciu au aflat despre relația mea în primele zile, pentru că nu eram în stare să ascund tot ce se întâmpla în sufletul meu. Mă copleșeau emoțiile. Aveam senzația că am umblat toată viața cu hainele pe dos și în sfârșit m-au îmbrăcat corect. Voiam să povestesc lumii întregi despre ceea ce simt, despre femeia pe care o iubesc.

Și cum au reacționat colegii?

Colegii m-au înțeles. Am norocul să lucrez într-o organizație pentru drepturile omului și sunt înconjurată de oameni toleranți, cu mintea deschisă. E foarte important să simți sprijinul social în asemenea momente.

Și atunci de cine îți este frică?

Cel mai mult îmi e frică pentru familia mea. Mi-e frică că îmi vor ridiculiza copilul, care are abia 10 ani. Colegii de clasă pot fi foarte răutăcioși la vârsta asta. Mai mult, dacă cineva dintre profesori ar afla, ar putea să-și schimbe atitudinea față de copil, asta ar putea să-i afecteze procesul de studii. Sunt sigură că ar începe a se purta diferit cu el. Și de atitudinea fraților și surorilor îmi este frică.

Vrei să spui că familia ta încă nu știe că ești într-o relație cu o femeie?

Nu e deloc ușor să ascund relația de ei. La toate petrecerile de familie, din ultima vreme, eu vin singură. Pentru că nu poți veni cu cea mai bună prietenă acolo unde lumea vine cu soți. De asta probabil, la un moment dat le voi spune, pentru că e foarte greu să trăiești astfel. Simți că nu-ți ajunge aer, nu poți respira. Vrei să vorbești întruna despre ceea ce simți, dar nu poți spune niciun cuvânt. Nu contează dacă ești cu un bărbat sau cu o femeie, atunci când relația e ascunsă, interzisă, este foarte greu să trăiești. E o luptă interioară enormă când doi oameni maturi, cu discernământ, trebuie să se poarte atât de nefiresc pentru a ascunde niște emoții și acțiuni legale, dar condamnate de societate.

Bănuiești că familia nu te va înțelege?

Sunt aproape sigură de asta. I-am spus doar unei surori și nepoatei mele, pe care le știam mai tolerante. Restul ar încerca să-mi citească morală, să mă convingă că e o iluzie. Vor discuta despre sentimentele mele, ca despre ceva superficial și trecător. Eu nu vreau să ascult opiniile lor despre ceea ce simt. Sentimentele mele sunt prea pure și profunde. Nu vreau să dau explicații nimănui. Sunt om matur, înțeleg perfect ce mi se întâmplă și sunt în stare să-mi asum deciziile. Nu contează cât vom fi împreună, dar ăștia vor fi, cu siguranță, cei mai frumoși ani din viața mea.

Cum reușești să ascunzi o relație ca asta?

Oricât de mult ai încerca să-ți sufoci sentimentele, ele iese periodic la suprafață. Fără să ne dăm seama, ne privim hapsân la ședințele care se organizează în școală și unii dintre părinți ne-au întrebat direct despre relația noastră. Recent o colega de facultate, cu care nu am comunicat zeci de ani, mi-a scris să mă întrebe dacă cea din pozele de pe rețelele de socializare este prietena mea. Nici măcar la telefon nu poți vorbi fără a te izola. Ei cum să-i spui în fața cuiva cuvinte obișnuite pentru orice cuplu de îndrăgostiți: „te iubesc, draga mea, scumpa mea” ?!

Învăluite de iubire nu ne dăm seama că exteriorizăm uneori prea mult emoțiile. Uneori se întâmplă să ne apucăm de mâini, să ne sărutăm în public și când realizăm că suntem înconjurate de oameni, începem a ne felicita cu ziua de naștere, pentru a nu atrage prea mult atenția. E foarte greu să-ți ascunzi sentimentele.

Copiii voștri știu?

Nu încerc să ascund relația de copil, dar nici nu i-am explicat deocamdată nimic. Îi voi răspunde la întrebări pe măsură ce vor apărea. Îmi sărut uneori partenera ușor în buze, o țin de mână, o cuprind în fața copiilor. Îi spun la telefon că o iubesc. Copilului i se pare absolut fiesc acest comportament și nu cred că se gândește la această relație ca la una amoroasă.

Există locuri în care să nu fiți nevoite să vă ascundeți sentimentele?

Da, în casa părinților ei. M-au acceptat imediat ca pe un om de-al casei. Am simțit că mama ei s-a bucurat atunci când am intrat în casa lor. Ne simțim libere în fața ei. Ne putem cuprinde, ne sărutăm. Ori de câte ori avem mici neînțelegeri, mama ei încearcă să ne împace. Ține și la copilul meu mult. Îl pot lăsa la ea atunci cînd avem nevoie de mai multă intimitate, sau ieșim în vreun restaurant ori club. Atitudinea asta a mamei este foarte importantă pentru mine. Simt că am o familie, o casă în care mă așteaptă cineva. Visez ca, la un moment dat, și familia mea va fi gata să accepte această relație. Sprijinul familiei este foarte important. Însă nu cred că mă voi putea bucura de asta vreodată, așa că o să-mi trăiesc mica mea fericire în tăcere, atât cât voi putea rezista.

Acest interviu face parte din seria de materiale „Povești de #necomingout”, din cadrul campaniei #subogheal, lansată de centrul Genderdoc-M. „Sub ogheal” este sintagma cel mai des folosită de populație, atunci când e vorba de prezența deschisă a persoanelor LGBT în societatea moldovenească. Unul dintre cele mai înrădăcinate stereotipuri legate de comunitatea LGBT este că persoanele lesbiene, gay, bisexuale și transgender ar trebui să se comporte astfel încât viața lor privată, începând cu activitățile pe care le fac zi de zi și terminând cu sexualitatea lor, să rămână un subiect închis pentru toți cei care îi înconjoară, fapt care îi limitează în drepturi.

Interviu realizat de Doina Ipatii

Opinii

Moldova.org recomandă / NewsMaker, ZdG, Agora, Recorder și PressOne

Publicat

pe

De către

La finele fiecărei săptămâni, Moldova.org recomandă cititorilor săi articole din presa locală sau românească, apreciată de membrii echipei noastre ca fiind profesioniste și care respectă deontologia jurnalistică.

NewsMaker: Dom Polski. Как Молдова стала общим домом для разных народов. Часть четвертая

Polonezii au apărut pe teritoriul Moldovei moderne câteva secole în urmă și, deja în secolul al XIX-lea, în provincia Basarabia, familiile aristocratice poloneze au ieșit în evidență, ajungând în fruntea Adunării Nobilimii locale. Majoritatea polonezilor moldoveni sunt descendenți ai refugiaților, dintre care mulți reprezentau șleahta poloneză. Anume datorită aroganței nobililor polonezi de atunci, astăzi ei sunt văzuți ca niște oameni foarte mândri, pentru care interpretarea a ce înseamnă mândrie este mai important decât orice altceva. Cu toate acestea, mulți polonezi moldoveni de astăzi nu își cunosc originile, deoarece strămoșii lor de aici au fost înregistrați în documente ca fiind ucraineni. Pentru a afla mai multe despre polonezii din Moldova, citiți reportajul publicat pe NewsMaker.

Ziarul de Gardă: Hramuri „electorale” cu cinci luni înainte de alegerile parlamentare

„La distanță de cinci luni până la alegerile parlamentare, din 24 februarie 2019, campania electorală, se pare, a început pentru mai mulți membri PDM și PSRM. Respectiv, concertele organizate la 21 septembrie în mai multe localități din țară, cu ocazia hramurilor, s-au transformat în scene electorale pentru socialiștii și democrații cu aspirații de deputați în viitorul Legislativ, scrie ZdG.

Agora: Podurile din Chișinău

14 august 2018. 43 de persoane au murit la Genova, Italia, după prăbușirea unui imens pod rutier, construit din beton armat în anii 60, după planul inginerului Riccardo Morandi. Tragedia este mediatizată intens în presa internațională. La o săptămână după dezastrul din Italia, autoritățile din municipiul Chișinău dispun realizarea unui raport pentru a afla în ce stare se află podurile din Chișinău.

În Chișinău există trei poduri din beton armat construite în anii 60 conform schițelor inginerilor sovietici: podul din strada Ismail, podul de pe bulevardul Grigore Vieru (Zona Circului) și podul din strada Mihai Viteazul. L-am întrebat pe expertul în căi ferate, drumuri și poduri, Sergiu Bejan, cât de îngrijorați trebuie să fim noi, chișinăuienii, de starea podurilor. Mai multe despre starea podurilor din Chișinău, aflați în reportajul realizat de Agora.

Recorder: Sistemul de atenții din școala românească

George Trifan are 32 de ani și este profesor asociat la Colegiul Național Tudor Vianu, unul dintre cele mai bune licee din România. Într-o societate normală n-ar fi mare lucru de spus de spre el: un profesor bun care își face meseria cu pasiune și se ține departe de compromisuri. Însă noi nu trăim într-o societate normală, așa că Trifan devine un caz special și un om nevoit să înoate mereu împotriva curentului.

A ales să meargă la catedră într-o perioadă în care toți IT-iștii din generația lui fug de această meserie și preferă joburi mai bine plătite în multinaționale. A ales să nu se titularizeze pe post pentru că nu e de acord cu acest mecanism și și-a luat ore în învățământul privat ca să-și sporească veniturile (pe lângă „Vianu”, George Trifan predă și la Școala Metropolitană Arc). A ales să vorbească despre marile probleme din Educație când cei mai mulți dintre colegii lui preferă să tacă pentru a nu supăra pe cineva, scrie Recorder.ro.

PressOne: Handbalista română care și-a alăptat copilul în pauza meciului

Jucătoarea de handbal Irina Alexandra Pop (29 de ani) a ieșit în pauza meciului Lleidatana – Agustinos Alicante (24-21), desfășurat duminică, 16 septembrie, pentru a-și alăpta băiețelul de două luni și jumătate, Theo. Marcase până atunci patru goluri pentru echipa sa. Imaginea a fost surprinsă de un fotoreporter, iar Irina a devenit celebră în Spania. Originară din Cluj, ea trăiește de 15 ani în regiunea Huesca. E surprinsă că un gest natural a fost transformat într-o „știre”. Spune că își împarte viața între familie și pasiunea pentru handbal, dar că prioritate au copiii ei. Citiți povestea ei, spusă la persoana întâi, pe pressone.ro.

Citește mai departe

Economie

TREND HUNTER: Persoanele fizice și agricultorii dezmorțesc creditarea

Publicat

pe

De către

După o cădere continuă de peste trei ani, în prezent asistăm la o înviorare ușoară a procesului de creditare din partea băncilor comerciale determinat de creșterea împrumuturilor persoanelor fizice și a sectorului agricol, scrie economistul IDIS Viitorul, Veaceslav Ioniță pe blogul său.

În luna august portofoliul de credite a depășit nivelul anului 2017, cea ce indică că după o cădere de peste trei ani în 2018 începe recuperarea portofoliului pierdut în această perioadă. Datorită faptului că creditarea persoanelor fizice crește mult mai rapid decât am anticipat până la finele anului portofoliul de credite din sistemul bancar cel mai probabil va depăși 35,2 miliarde lei, cea ce ne permite să spunem că în 2018 va fi recuperată căderea din ultimii 2 ani, însă mai este mult până la nivelul anului 2014.

În februarie 2018 portofoliul de credite din sistemul bancar au atins nivelul minim de 32,1 miliarde lei, sau cu 15,9 miliarde mai puțin decât maxima din octombrie 2014. Această cădere s-a datorat exclusiv reducerii portofoliului de credite acordat persoanelor juridice. În toată această perioadă băncile și-au majorat portofoliul de credite oferite persoanelor fizice, care au crescut de la 5,8 miliarde în octombrie 2014 la 9,1 miliarde lei în august 2018.

Persoanele fizice au diminuat din impactul căderii creditării persoanelor juridice și drept consecință în prezent cota împrumuturilor oferite persoanelor fizice de către sistemul bancar a crescut de la 11,3% în 2014 la 26,9% în august 2018 și va continua să crească pe tot parcursul acestui an.

Creșterea portofoliului de credite cu 1,7 miliarde lei în acest an se datorează majorării creditelor oferite persoanelor fizice cu 1,37 miliarde lei, iar a persoanelor juridice cu 330 milioane lei. Aproape 70% din această creștere s-a produs în trei luni vara acestui an, când portofoliul de credite s-a majorat cu 1,15 miliarde.

Principalele domenii de creștere a portofoliului de credite sunt: creditele de consum 700 milioane lei, imobiliare 590 milioane lei, agricultura 391 milioane lei, care împreună au asigurat o creștere de aproape 1,7 miliarde lei.

Citește mai departe

Opinii

#SUBOGHEAL e ca în romanele lui Kafka

Publicat

pe

De către

„Ești nevoit să-ți divizezi toată ființa în două – în cea de #subogheal și cealaltă, iar asta te înnebunește. Te alienează faptul că trebuie să fii doi oameni în unul. Eu cred că noi toți ne datorăm o anumită sinceritate unul altuia. Nimeni nu iubește falsul, nimeni nu iubește minciuna, și atunci de ce mă impui să te mint? Eu nu vreau să te mint. Eu te respect, vreau să fiu sinceră cu tine, vreau să ies de #subogheal.”

Acestea sunt cuvintele Iuliei, noua eroină a campaniei #subogheal. Când am contactat-o pentru interviu, Iulia a acceptat imediat, dar mi-a spus că nu crede că povestea ei este tocmai potrivită, pentru că ea nu își mai ascunde demult orientarea sexuală. Iulia a plecat din Moldova cu mulți ani în urmă. Acum lucrează într-o organizație pentru apărarea drepturilor omului, într-o țară din inima Europei. În noua ei țară sunt legi care o protejează, în noul ei oficiu sunt colegi care o înțeleg, pe ulițe întâlnește oameni cărora le pasă mai degrabă de ce are Iulia în minte, decât ce se întâmplă în dormitorul ei. Iar acasă la ea vin prieteni buni, de care nu mai e nevoită să ascundă nimic. Totuși, Iulia nu a reușit să iasă definitiv de #subogheal…

Unor moldoveni le place să spună fă ce vrei în casa ta, în patul tău, dar fără să știu eu despre asta. Cum se deosebește această atitudine de lipsa de interes a europenilor pentru viața ta personală?

E diferit. Pentru că atunci când nu-ți pasă, nu stai să discuți oamenii pe la spate, nu promovezi mesaje discriminatorii, homofobe. Când eram acasă înțelegeam că eu am bula mea de prieteni, bula mea de oameni care mă înțeleg, totul e bine, dar în afara ei există o frustrare și o presiune foarte mare a societății, pe care nu o simți direct, pentru că nu-ți sunt spuse cuvintele astea direct. Dar e un fel de bâzâială informațională continuă, care te apasă. La un moment dat am observat cum au început să mă absoarbă gândurile astea destul de negative și frustrante, și observam cum mă transform, practic, într-o persoană foarte frustrată și negativistă. Și ăsta a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot trăi într-o societate ca asta.

Și cum s-au schimbat lucrurile după ce ai plecat?

Când m-am mutat aici, mi-a dispărut angoasa socială, pe care o simțeam indirect pe la spatele meu. În Moldova sunt așteptări vizavi de tine, sunt așteptări că o să te căsătorești, o să ai copii, o să ai nănași , nuntă, botez, cumătrie… Și atunci când m-am mutat aici, s-a eliberat atât de mult spațiul mintal, m-am simțit atât de liberă. Nici nu îmi dădeam seama că am starea asta de neliniște în spate până a dispărut. E ca un roi de albine în spatele tău, despre care nu știi dacă vor veni sau nu peste tine. Abia când au dispărut, am înțeles cât de mult pot deranja lucrurile din societate, chiar dacă nu te afectează direct în acel moment.

Este mai ușor să vorbești despre orientarea ta sexuală sau să o ascunzi, într-o societate mai puțin tolerantă?

Mă gândeam la asta după prima noastră discuție, dacă e mai ușor – să nu faci coming-out și să te afli într-o stare din asta, în care parcă toată lumea știe sau se pricepe. Sau se pricepe, dar nu vrea să știe, sau se pricepe, dar nu vrea să accepte această realitate, dar nimeni nu îți pune întrebări direct. Și stă așa un nor negru deasupra capului tău. Ca în romanele lui Kafka – toți știu, toți înțeleg, nimeni nu vrea să discute și undeva este o anxietate în spatele relației. Și anxietatea asta nu e plăcută nici pentru ei, nici pentru mine.

Și atunci este mai simplu să spui?

Când făceam coming-out, simțeam o ușurare, de fiecare dată. Îți dai jos o povară de pe umeri. Tu nu mai ești nevoită să te ascunzi de acea persoană. De fiecare dată când am făcut-o, relațiile cu acei oameni deveneau foarte ușoare și asta îți eliberează capul, ca să pui în mișcare alte idei.

Dar nu e deloc ușor. Eu nu am ascuns asta intenționat în public. Colegii din Republica Moldova știau despre relația mea, pentru că mergeam împreună cu prietena mea la toate evenimente la care ne puteam lua partenerii de viață. Nu m-am ascuns vreodată intenționat. Doar că în public nu am fost întrebată, dar nici nu a fost cazul să inițiez asemenea discuții: „Bună ziua, sunt lesbiană”.

Totul parcă era clar, dar parcă tot pluteau anumite întrebări în aer, pe care oamenii nu au curaj să le pună. Se simte că undeva se discută pe la spate. Și pentru mine tot era complicat, pentru că nu te duci cu flip-chartul la oameni și începi să le explici că asta e așa, dar asta e altfel, mai ales că nici nu te-au întrebat.

În fața cui ai făcut primul coming-out?

Probabil am înțeles orientarea mea sexuală de pe la vreo 16-17 ani, când m-am îndrăgostit de cea mai bună prietenă, colegă de clasă. Ea a fost suficient de inteligentă și iubitoare să nu mă respingă, să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a zis: „Înțeleg, dar eu nu simt la fel și, dacă vrei să continuăm prietenia – e fain”. Și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru că, până în ziua de azi, suntem prietene foarte bune și putem să ne povestim absolut totul. Chestia asta care putea să iasă foarte urât la nivel de prietenie, chiar a fost depășită cu succes. Pe la 19 ani i-am povestit ei prima dată și ea mi-a zis că își dădea oarecum seama. Mi-a oferit foarte mult sprijin. Mi-a adresat întrebări, fără să fie foarte invazivă sau să mă judece.

Și celorlalți prieteni cum le-ai spus?

Am observat că grupul meu de prieteni devine treptat preponderent de lesbiene, bisexuali și gay. Și așa s-a întâmplat că am început să interacționez mult mai puțin cu prietenii mei din școală și mai mult cu prietenii din grupul LGB. Apoi am realizat că este interesant, plăcut să fii parte din comunitate, dar cu unii oameni eu chiar nu aveam alte tangențe decât orientarea sexuală și asta îmi crea întrebări. De ce petrec atât de mult timp cu oamenii ăștia, cu care nici după jumătate de an nu am găsit puncte comune. Apoi mi-am reevaluat prieteniile și am început să-mi fac prieteni pe alte interese, pentru că orientarea sexuală e doar una dintre identitățile unui om. Asta nu te identifică ca personalitate.

Familia ta știe?

Mamei i-am spus cred că cu vreo doi ani în urmă, destul de târziu, dar mult timp eram de părere că ea înțelege și că nu ar trebui să-i mai spun pentru că e clar și așa. Însă, acum doi ani, în viața mea a avut loc o situație crucială. M-am despărțit după o relație de 6 ani și m-am gândit că, dacă nu-i spun mamei acum, s-ar putea întâmpla ceva cu mine, s-ar putea întâmpla ceva cu ea și nu o să-mi iert niciodată că nu i-am spus, că nu i-am articulat. Că mama nu a știut niciodată cum simt, de fapt.

Toată adolescența mea și imediat după, mama îmi spunea că sunt foarte secretoasă și că nu îi povestesc nimic și că ceva este, dar nu-i spun și ea încerca să afle de la prieteni. Probabil mă temeam să-i spun, la început, pentru că ar fi zis că sunt prostii astea, „pentru ce îți trebuie”, „o să-ți treacă”. Și nu voiam să mă îndepărtez de ea, să creez o distanță între noi prin coming-out.

Dar simțeai nevoia să-i spui mamei?

Nu e o nevoie din asta care stă permanent în cap, dar așa, periodic, apare dorința de a-i spune mamei, mai ales când te simți mai rău, sau când te simți mai bine. Este nevoia să discuți, să îți împarți fricile, grijile, întrebările.

La un moment dat, când am avut prima mea relație cu o fată, mama vedea că sunt un pic mai tulburată, că se întâmpă ceva cu mine. Și nu puteam să nu-i povestesc nimic. Atunci i-am spus mamei că sunt într-o relație cu un băiat mai în vârstă decât mine, când, de fapt, era o femeie mai în vârstă. Și i-am explicat niște momente de relație și ea mi-a dat niște sfaturi destul de bune. Și atunci am înțeles cât de importantă este înțelepciunea asta a unei mame, care poate să te ajute atunci când știe ce ți se întâmplă. Pentru că mamele îți vor întotdeauna binele și vor încerca să te ajute, dar nu știu întotdeauna cum.

Cum a reacționat mama?

Când i-am spus că m-am despărțit de prietena mea, am simțit un val de empatie. A spus că vrea să urce imediat în avion și să vină la mine să mă cuprindă, să-mi fie alături, și m-a emoționat atât de mult asta. Mamele totuși te simt, îți vor binele, sunt foarte iubitoare necondiționat.

A acceptat destul de ușor, nu?

Au urmat, evident, întrebări, la care, chiar dacă îmi păreau banale ori evidente pentru mine, încercam să reacționez calm, cu răbdare. Pentru că o relație bună cu mama este de neprețuit.

Mă întreabă dacă nu am încercat altfel de relații, cu bărbații și eu îi zic: „Da, am încercat mult timp în urmă, erau niște băieți foarte de treabă. Cred că ar fi fost niște soți foarte buni, niște tați foarte buni. Dar dacă eu nu aveam sentimente pentru ei, trebuia să-i las să-și trăiască viața lor și să fie împliniți. Cu mine nu s-ar fi simțit împliniți.” Și ea recunoaște că am dreptate.

Și restul familiei cum a reacționat?

Eu sunt foarte sigură că ambii frați ai mei și soțiile lor știu că am fost într-o relație cu o femeie, dar ei nu discută niciodată despre asta. Și la evenimentele de familie veneam împreună. Toată lumea o iubea pe prietena mea. Dar atunci când discutăm, ei sunt foarte atenți la ce fel de întrebări pun, și nu mă întreabă despre viața personală. Când ne întâlnim vorbim despre chestii generale, despre care vorbesc străinii între ei. Din cauza asta, nu simt căldura sau înțelegerea lor. Simt nevoia de a vorbi cu ei, ca între frați.

Mai este presiunea asta în relație și cu rudele îndepărtate. Recent am stat să mă gândesc și am realizat că rudele îi întreabă pe toți când se căsătoresc, când fac copii, iar mie nu-mi mai adresează asemenea întrebări de vreo 7 ani. Recunosc, este plăcut că nu aud aceste întrebări, dar mi-am dat seama că ei cunosc câte ceva, de asta nu pun întrebări. Dar habar nu am ce e în capul lor ce și cum își imaginează. Și nu pot spune că simt căldura și sprijinul familiei. Ei se mândresc cu mine, cu realizările mele. Dar m-am pomenit că nu simt o susținere din asta omenească.

Am un cerc de prieteni care sunt tare de treabă, deschiși, înțelegători, mă sprijină ori de câte ori am nevoie, discutăm, râdem, mergem unii la alții în vizită, mergem la concerte. În același timp, din partea familiei este un fel de gol destul de mare. Cel mai greu e să trăiești ca în romanele lui Kafka, în care toată lumea din jurul tău știe, dar nimeni nu vrea să discute asta cu tine. E o atmosferă absolut… suprarealistă.

Nu te-ai gândit să iei inițiativa în mâinile tale, să dai jos oghealul?

Ba da, dar uitându-mă în timp tot nu pot găsi asemenea momente în care ar fi trebuit să verbalizez asta, pentru că s-a construit o relație în care discutăm lucruri de fațadă, clișee și nu prea ne întrebăm unii pe alții cum ne simțim, care ne sunt visele, care ne sunt aspirațiile. Când vrem să știm despre viața unui om, întrebăm despre lucruri materiale – dacă are ce mânca, dacă are apartament, dacă e cald în apartament. Dar ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni.

Acest interviu face parte din seria de materiale „Povești de #necomingout”, din cadrul campaniei #subogheal, lansată de centrul Genderdoc-M. „Sub ogheal” este sintagma cel mai des folosită de populație, atunci când e vorba de prezența deschisă a persoanelor LGBT în societatea moldovenească. Unul dintre cele mai înrădăcinate stereotipuri legate de comunitatea LGBT este că persoanele lesbiene, gay, bisexuale și transgender ar trebui să se comporte astfel încât viața lor privată, începând cu activitățile pe care le fac zi de zi și terminând cu sexualitatea lor, să rămână un subiect închis pentru toți cei care îi înconjoară, fapt care îi limitează în drepturi.

Interviu realizat de Doina Ipatii

Citește mai departe
WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com