Connect with us

Reportaje

INTERVIU // Mamă de homosexual și lupta ei cu gura satului

Publicat

pe

Casa doamnei Ludmila* este la vreo 15 km de orașul Chișinău. O căsuță mică, modestă, în stilul celor care se construiau în toată Moldova, la începutul anilor 1960. Câteva trepte duc la ușa care se deschide într-o verandă luminoasă, cu multe geamuri. Pereții casei sunt albaștri deschis, pictați cu flori de culoarea porții – bordo. La poartă mă întâlnește stăpâna casei, o femeie de 70 de ani, care își cere imediat scuze că nu a reușit să-și pună haine curate, pentru întâmpinarea musafirilor.

„Să mă ierți, tocmai călcam lut, să dreg podul în șopron. Hai intră în ogradă!”, mă invită binevoitoare femeia.

Ograda e spațioasă și foarte curată, la fel cum e grădina și geamurile casei. Totul lucește de curățenie și prospețime. În mijlocul ogrăzii – o bancă din lemn și o masă acoperită cu o bucată nouă de polietilenă cu flori, mereu gata de oaspeți întâmplători.

Ludmila e una dintre puținele mame din Republica Moldova, care vorbește deschis despre homosexualitatea fiului său, deși evită jurnaliștii și evenimentele publice. Nu crede că e un motiv de laudă, cu care ar vrea să iasă în evidență prin ziare sau la televizor.

Știe de ce am venit în ospeție și că i-am promis că nu îi voi divulga numele, de asta îmi aduce un teanc de fotografii și începe imediat a-și depăna povestea:

  • Ionuț* a absolvit școala, după care a deprins meseria de electrician. Apoi a fost la armată. Acolo i-a fost foarte greu, nu a putut sta în detașamentul în care a fost repartizat. O fi presimțit ei ceva acolo și l-au făcut curier. După armată, a fost barman. Dar în copilărie vroia să fie preot.
  • Preot?
  • Da, la un moment dat a și învățat la o universitatea de teologie din România. De mic visa să devină preot. Îmbrăca halatele mele, își lua cărțulia de rugăciuni, mergea în grădină și făcea molitve de ploaie, ridica mâinile în sus și se ruga, cânta. Când s-a făcut mai măricel, alerga la mănăstirea din satul vecin, că nu aveam biserică în sat. Și acum e foarte evlavios. Dar a renunțat la studii, a spus: „Mamă, nu pot învăța acolo. Haina preoțească e prea grea pentru mine.” Și a revenit acasă. Atunci nu știam care e motivul.
  • Când ați aflat că este homosexual?
  • Abia când l-a întâlnit pe Anatol* , un băiat din Ucraina care rămânea des la noi. Dar nu bănuiam nimic, până mi-a declarat, într-o bună zi, că ei doi vor trăi împreună de azi înainte. Mi s-a dus pământul de sub picioare, avea să cad de pe scările acelea. Nu auzisem despre așa ceva până atunci. Nu puteam înțelege ce se întâmplă. Plângeam. Și el mi-a spus: „Ce mamă, ai vrea mai bine să rămân ca ăștia din sat, Boboc sau Betelică, care nu și-au mai găsit rostul? Mai bine îmi urmez drumul meu în viață”. Tare multă scârbă și jale am avut atunci.
  • Și nu ați avut niciodată vreo bănuială până în momentul în care v-a mărturisit că este gay?
  • Nu. Am analizat și am înțeles mai târziu comportamentul lui din copilărie. El cu băieții nu ieșea deloc. Îmi spunea că ei fumează și îl obligă și pe el să fumeze. Stătea acasă, privea televizorul, citea cărți. A fost un băiat bun, cuminte întotdeauna. Era foarte ordonat. Mai ordonat decât sora sa. Venea mereu pe lângă mine să mă ajute și la spălatul vaselor, și la mâncare, chiar dacă îi spuneam să mă lase să fac singură.
  • Cum ați trecut peste emoțiile negative? Ce v-a ajutat să acceptați faptul că aveți un fiu homosexual?
  • Ionuț mă tot îndemna să mă duc la adunarea părinților care au copii homosexuali, care se organizează periodic la Centrul de informații Genderdoc-M. Și când m-am dus la prima adunare am văzut multe mame care plângeau, ca și mine. Toate se întrebau de ce anume copilul lor trebuia să treacă prin așa ceva? Unde și cu ce au greșit? Și eu tot mă învinuiam că el a rămas fără tată când avea doar patru luni. Am trăit cu soțul 12 ani, iar zece ani nu am putut avea copii. Și când, în sfârșit, ne-a dat Dumnezeu copii, el a decedat într-un accident rutier. Așa că părinții m-au ajutat să-mi cresc copiii. Bunelul îl iubea mult pe Ionuț…
  • Ați reușit să vă convingeți că nu e vina nimănui și că homosexualitatea este o normă, doar că mai puțin răspândită?
  • Și acum am inima grea, sincer. Dar cunoscând mulți părinți și multe cazuri, m-am convins că nu poți schimba și influența nimic. Trebuie să accepți lucrurile așa cum sunt. Sunt băieți care nu știu săracii cum să se apropie de părinții lor, cum să le explice. Mult m-au deșteptat adunările astea, mi-au tămăduit rănile cu ajutorul psihologilor.
  • Există părinți care, din cauza stereotipurilor, nu își pot accepta copiii homosexuali. Ați trecut și dumneavoastră prin emoții de genul ăsta?
  • Doamne ferește. Eu îmi iubesc copilul. El va rămâne copilul meu, orice s-ar întâmpla. Oricât de mare a fost durerea pentru mine, nu l-am iubit nici pentru o secundă mai puțin. Nu i-am reproșat nimic, nu i-am pus condiții. Băieții au trăit șapte ani împreună aici, în casa mea din sat.
  • Și lumea din sat bănuia?
  • Bineînțeles că bănuia și vuia satul de vorbe urâte despre noi. Când au aflat, toți mă luau peste picior, nu voiau să vorbească cu mine, se fereau de mine. Băieții tăiau lemne la poartă și veneau vecinele pe rând în ospeție și căutau vorbă, să-i vadă împreună. Să vadă cum trăiesc doi băieți unul cu altul. Și îmi ziceau: „Cum nu vi-i rușine, Ludmila? Uite ce am auzit despre băiatul tău!”. Și eu le răspundeam: „Și ce vreți de la mine, credeți că ei sunt primii? Ia vedeți că sunt mulți în lume ca ei”. Dar în suflet plângeam de scârbă.
  • Și rudele cum au reacționat?
  • Lumea din sat vorbea și un cumnat mă sună și îmi reproșează: „Pozor în sat!”, și eu îi zic: „Da ce e de mirare aici? Nu e nimic ieșit din comun!”, dar îmi era neagră inima în mine. Când a aflat sora mai mare, am plâns. Îmi era frică de reacția surorilor mele. Dar ea mi-a spus să mă iau în mâini, că peste hotare sunt multe cupluri care trăiesc ca ei. Și mi s-a făcut deodată mai ușor pe suflet, când m-a încurajat. Și restul rudelor au înțeles cu timpul și acum îi acceptă. Stăm la o masă și râdem de sărbători. Suntem chiar mai apropiați decât înainte.
  • De ce a fost atât de greu să acceptați vestea despre homosexualitate?
  • Pentru că nu știam că poate fi așa ceva. Nu știam ce să cred. Dar mai strașnică era gura lumii pe care nu o mai puteai opri. Mă știau toate satele din jur și ziceau: „Uite ce-o făcut asta! Dacă trăia taică-său, nu mai era să se întâmple ce s-o întâmplat.” Eu eram cea vinovată în ochii lor.
  • Și le spuneați tuturor adevărul sau încercați să-l ascundeți?
  • Încercam eu inițial, da’ crezi că poți? La televizor i-au arătat când s-au căsătorit și au făcut nunta la Chișinău. Nătășica, vecina, mă sună și mă întreabă dacă e adevărat, că a văzut la televizor că a făcut nuntă Ionuț cu un băiat. „Cum așa, băiat cu băiat?!” Și eu am zis atunci că au înscenat, că nu e adevărat. Au înscenat să primească apartament. Nu mi-a venit nimic mai deștept în minte. După nuntă tot am plâns. I-am întrebat: „Cum ați putut să faceți să mă vorbească patru sate?”. Plângeam de nu mai puteam și ei m-au liniștit. Mi-au spus : „Nu fi tristă mamă, că noi nu putem fi altfel. Suntem așa cum ne vezi”. Nu am avut încotro.
  • V-ați gândit să le sugerați să se mute undeva mai departe de ochii și gura satului?
  • Cum să-mi trimit copilul de lângă mine? E copilul meu pe care îl iubesc și o să-l iubesc toată viața. Și ca orice mamă normală, vreau să fie cât mai aproape de mine. Dar e suficient să vadă o vecină ceva suspect și babele repede răspândesc zvonul. Greu a fost. În ultimul timp, copiii vin acasă de Revelion și venea tot satul să ne ureze și să semene, să vadă cum trăiesc ei împreună în casă. Și toată lumea vrea să stea la vorbă cu ei, să le pună întrebări. Babelor încă nu le vine a crede. Tot intră în ogradă, când îl văd pe Ionuț și întreabă: „Măi Ioane, când te însori?”, dar el: „Da ce, vă încurcă niște bani în buzunar? Vă spun când mă însor.” Dar ele se uitau lung și la el, și la Anatol, și nu mai știau ce să-i întrebe să aibă ce bârfi pe unde se duc.
  • Spuneați că era credincios de mic. Acum mai mergeți împreună la biserică?
  • Da. Cu preotul mă împac foarte bine. Dar am trecut prin mari provocări. Se auzea prin sat că strâng pașapoarte și semnături împotriva homosexualilor. Auzeam, dar m-am dus ca de obicei la biserică, îmi iau lumânări, fac rânduielile. Femeia care vinde lumânările îmi zice: „Ai dat pașaportul? Trebuie să ne iscălim că suntem împotriva la religia asta a homosexualilor”. Eu zic: „Dar de ce mă rog să semnez?”. Apoi am observat cum se fereau femeile de mine, nu vorbeau, îmi întorceau spatele. Și mi-am dat seama ce se întâmplă. Și o nevastă îmi spune: „Uite, toate se șoșotesc că băiatul tău e homosexual, e adevărat? Zic: „Da, e adevărat”. „Și ai semnat?”, mă întreabă. „Dar cum să semnez, dacă băiatul e în așa situație și eu să merg împotriva lui. Niciodată în viață nu voi face asta!”. M-am dus și am stat singură într-un colț al bisericii și de jale îmi curgeau lacrimile șiroaie. Doar o femeie s-a apropiat de mine, o vânzătoare, și mi-a zis să mă iau în mâini și să nu mă potrivesc la gura lumii. Că nu e vina mea. E de la Dumnezeu. M-au încurajat mult cuvintele ei. Apoi m-am împărtășit și preotul mă întreabă: „Cum acolo, Ludmila?”, și eu îi zic: „Tot normal, părinte” Și el: „Nu m-am așteptat așa ceva de la fiul matale”. Și eu îi răspund: „Dar ce să fac, părinte, dacă așa a vrut Dumnezeu?” și el îmi spune: „Așa e de la Dumnezeu, dar tot trebuia un pic să se ferească”. Nu am mai înțeles cum anume trebuia să se ferească. Dar după asta am devenit mai prietenoși, mă susținea, a început a citi lecții oamenilor care vin la biserică. Se auzea prin sat că părintele spune că homosexualitatea e dată de la Dumnezeu și că sunt mulți preoți, diaconi, călugări care aveau aceleași probleme, ca și copiii ăștia, de asta trăiau singuri prin chilii, sufereau.
  • Acum unde vă locuiesc băieții?
  • În ultimii ani locuiau în Ucraina, la Anatol acasă. Sunt deja de peste 18 ani împreună. Nu știu exact câți au. Dar știu că erau împreună la nunta fiicei. Anul ăsta Ionuț s-a dus să lucreze în Malta. Cu timpul vor să se stabilească ambii acolo. Anatol îl mai vizitează periodic, nu pot sta mult timp departe unul de celălalt. Tare se respectă și țin unul la altul.
  • Ați reușit să-l acceptați și pe Anatol? Simțiți că sunteți o familie mare?
  • Băieții se respectă reciproc, sunt foarte răbdători. Anatol cedează mai mult, că e mai deștept decât fiul meu. Se împacă foarte bine. Sunt băieți cuminți, care mă stimează și mă ajută mult. Când locuiau aici, și măturau, și spălau vasele, și puneau masa. Se ducea Anatol și lua lemne, făcea focul, punea cărbune, chiar dacă e de la bloc, se descurca de minune. Se apucase odată să sape în grădină, dar când a văzut că e așa de greu, a renunțat. Cu mama lui Anatol suntem ca două surori, mergem la Pride-uri împreună, la odihnă. Mă bucur și mă mândresc foarte mult cu fiul meu. Eu le spuneam chiar și femeilor din mahala: „Fiul meu nu e un alcoolic, un hoț, un criminal, ca să-mi fie rușine de el. E un băiat de treabă! Am cu ce mă mândri.”
  • Copiii vin des în ospeție?
  • De Revelion vin neapărat. Dar mă duc și eu în ospeție. Se străduie, sărmanii, să-mi aducă de fiecare dată ceva deosebit, ce nu am mai gustat. Mă duc în locuri în care nu am mai fost- la bazin, la bowling. Vor să mă facă să mă simt bine întotdeauna. Ieri seara, Anatol m-a sunat că vine la Pride pe data de 15 mai. Vorbește rusă, iar eu vorbesc tare stâlcit rusește, dar mă înțelege din frânturi de fraze. Și o să vină acasă la mine. O să-i pregătesc zeamă de casă cu tăieței.
*Numele personajelor au fost modificate pentru a le fi protejată identitatea.
Foto: Aurora
Citește mai departe
Advertisement

Reportaje

Am vorbit cu o jurnalistă care a lucrat într-o instituție de presă afiliată politic

Publicat

pe

„Într-o bună zi, am venit în redacție și am aflat despre faptul că noi nu mai putem scrie știri din politica internă”. Noutatea a șocat-o pe Cristina*, jurnalistă într-o instituție media din R. Moldova.

Ea, cea care scria zilnic știri și nu o mai șoca nimic, a rămas surprinsă, întrucât credea că redacția în care lucra era una independentă și nu se afla nici într-un buzunar al vreunui om politic.

I se părea straniu că articolele critice pe care le scrise anterior dispăreau de pe portal, dar își repeta, timp de un an, în nenumărate rânduri: „redacția este echidistantă, nu sunt îngrădită, nu simt că suntem de partea cuiva sau împotriva cuiva”.

În ultimii 7 ani, presa din Republica Moldova a fost constant catalogată ca PARȚIAL liberă.

Totuși, după un an și câteva luni de când a fost angajată, s-au început schimbările. „Au apărut diferite articole despre care noi, redacția, nu cunoșteam. Articole cu diferiți autori, preluate de pe diferite portaluri afiliate politic. Adică, noi nu cunoșteam nimic despre ele, dar apăreau cumva la noi în agenda de știri.”

Potrivit jurnalistei, instituția difuza interviuri cu oameni politici controversați, despre care reporterii nu știau nimic. Li se părea straniu ce se întâmpla. „Noi, practic, eram puși într-o situație foarte incomodă, pentru că ar fi firesc să cunoaștem despre acest lucru. Erau oameni cu o imagine proastă, care sunt blamați de opinia publică. Sunt niște oameni care, atunci, nu reprezentau pentru noi interes politic și nu meritau să fie prezenți pe portalul nostru. Dacă ar fi fost decizia noastră, noi nu am fi realizat un interviu cu o astfel de persoană.”

Presa din Republica Moldova în rapoartele Freedom House:
parțial liberă în anii 2002-2003
neliberă în perioada 2004-2010
parțial liberă în anii 2011 – 2017

Salariu la plic

Pe lângă situațiile descrise mai sus, Cristina povestește că salariul ei era unul mic și plătit neoficial. Însă, pentru ea nu conta remunerarea atât timp cât făcea ceea ce îi plăcea. „Salariul nu era oficial. În aproape doi ani, salariul era în plic. Chiar și alți colegi de-ai mei aveau jumătate de salariu în plic și jumătate oficial. Absolut toți.” Jurnalista presupune că banii pe care îi primeau neoficial aveau ca sursă comanditarii știrilor și interviurilor fără autor, care favorizau sau criticau o anumită persoană politică sau chiar ale știrilor false. „Toți știau foarte bine cine pune aceste știri, cine se înțelege referitor la aceste știri, la cine veneau ele și a cui era comanda, pentru că era clar în favoarea cui erau scrise.”

De la mândrie, la rușine este doar o știre falsă

Cristina* simțea că, la scurt timp după ce a fost angajată în respectiva instituție de presă, jobul ei avea un impact pozitiv. Îi plăcea mult ce făcea și era mândră de echipa din care făcea parte. „Nimeni nu avea dubii că această echipă era independentă. Toți cunoscuții mei se mândreau că eu eram acolo, știau că fac un lucru în folosul societății și că nu sunt plătită de oameni politici și nu lucrez în interesul lor.”

Însă, după toate cele povestite mai sus, jurnalista nu mai putea să se identifice cu echipa și nu era de acord cu ce se făcea. „Dacă la început eram mândră, ulterior, îmi era foarte rușine pentru că primeam de la prietenii mei diferite linkuri cu știri eronate.”

„După ce am plecat, ei au continuat să distribuie știri eronate, false, știri de scandal cu titluri care deranjează, informații de lifestyle. Au început să fie tot mai mult criticați în comentarii pe Facebook. De exemplu: „V-ați vândut”, „Această instituție nu mai este ce a fost”. Reputația instituției a scăzut foarte mult. Toată redacția care a fost la început în acea componență, nu mai este”, povestește Cristina menționând că foarte mulți colegi au plecat din același motiv.

Moldova.org a contactat peste 20 de jurnaliști care au activat sau încă mai activează în instituții de presă imparțiale și politizate. Doar o jurnalistă a acceptat să discute cu noi. Acest interviu este realizat în cadrul campaniei „Poporul gândește”. Dacă doriți să împărtășiți experiența voastră, Moldova.org este deschisă pentru colaborare. Anonimatul va fi asigurat.

*Numele jurnalistei a fost modificat pentru a-i proteja identitatea.

Citește mai departe

Opinii

Iubind în taină… 60 de ani

Publicat

pe

De către

„Am fost căsătorit cu soția aproape jumătate de veac, până a decedat acum șase ani în urmă. Am două fiice minunate și trei nepoți deja mari. Am iubit întotdeauna bărbați, dar nimeni niciodată nu și-a dat seama că sunt gay. Precauția cu care mi-am trăit viața m-a ajutat să-mi păstrez statutul, locul în societate și poate viața”. Așa și-a început Andrei povestea pe care așteptam demult să o ascult.

Grupul homosexualilor de vârsta a treia se adună periodic în sediul Centrului GENDERDOC-M. Uneori pentru a discusta problemele psihologice ori de sănătate cu care se confruntă, alteori pentru a depăna amintiri și a-și alina singurătatea.

La GENDERDOC-M se întâmplă mult mai rar să întâlnești oameni de vârsta a treia. Mai des, întâlnești tineri care vin să ceară ajutor, literatură, sfaturi ori consiliere psihologică. Seniorii însă comunică puțin și niciodată cu oamenii noi. De aceea am așteptat mai mult de un an prima discuție sinceră cu câțiva dintre ei.

Dintre cele 17 persoane care au venit la întrunire, mai mult de jumătate au fost sau mai sunt căsătoriți cu femei, evident. Unii spun că le-au iubit în felul lor – prietenește. Dar recunosc că mariajul a fost o condiție indispensabilă pentru a-și găsi un loc de muncă, a-și crea un statut social și a-și ascunde mai bine emoțiile și felul de a fi.

Andrei spune că nici soția, nici oamenii din jur nu au intuit vreodată că este homosexual, ori au aflat vreodată despre poveștile sale de dragoste.

„Atitudinea față de persoanele LGBT a fost dintotdeauna negativă, în special în Uniunea Sovietică, în sate.  Întotdeauna trebuia să fii foarte precaut. Informație despre homosexuali nu era deloc. Homosexualitatea era împotriva legii, respectiv și cetățenii de rând vedeau criminali în homosexuali. Dar restricțiile și pericolul la care eram supuși nu puteau inhiba adevăratele sentimente. Oricum ne găseam unii pe alții. În discuții, făceam aluzii și dacă persoana tot era gay, înțelegea imediat. Nu e nevoie de foarte multe explicații și definiții ca să înțelegi ce se întâmplă cu adevărat  în mintea sufletul și inima ta.”

Viața lui Andrei, ca și a celorlalți bărbați homosexuali  din generația sa, a fost o luptă continuă între adevăr și autoconservare.  Niciodată nu își permitea să lege prietenii publice cu iubiții săi.

„Niciodată nu am recunoscut în fața nimănui că sunt homosexual. Știam doar eu și partenerul meu. Și cu partenerul nu aveam nici măcar relații de prietenie. Ne salutam când ne vedeam în public ca niște cunoștințe întâmplătoare, alteori chiar treceam pe alături, ca niște străini. Am fost întotdeauna foarte atent. Am fost persoană publică, ar fi fost groaznic pentru mine să se afle adevărul.”

Frica față de adevăr a rămas la fel de mare chiar și acum, când dependența de societate și statut nu pare a fi la fel de mare. Mai mult, Andrei crede că perioada în care a trăit a fost una frumoasă, indiferent de greutățile prin care a trecut.

„Fiecare generație are avantajele sale și provocările sale. Tinerii de azi au condiții mai bune când e vorba de informație și s-ar părea că le este mai simplu să întâlnească alte persoane cu care să comunice. Dar sunt și dezavantaje –  online nu știi niciodată peste ce provocatori dai. Comunicarea față în față e mult mai sigură. Nu cred că homosexualilor din noua  generație le este mai ușor. Vorbind deschis despre faptul că sunt gay, ei sunt nevoiți să se confrunte față în față cu homofobia, cu ura societății, care aruncă cu roșii și ouă în ei. Nu cred că le este mai ușor decât nouă, care ascundeam adevărul”.

Chiar dacă atitudinea societății s-a schimbat vizibil, Andrei rămâne de părere că trebuie să-și ascundă identitatea:

„Orice informație poate fi îndreptată împotriva ta, în orice moment, mai ales în Moldova. Aici dacă vrei să compromiți un om, să-l înjosești în cel mai urât hal, îi zici homosexual. Vedeți cum fac politicienii, când nu mai au argumente împotriva cuiva, inventează că e homosexual și societății nici nu-i trebuie argumente, automat devine personaj negativ.  E greu să trăiești în Moldova cu această etichetă.”

Zice, totuși, că homofobia promovată de presă nu-l mai deranjează demult. Și-a creat un soi de imunitate trăind o viață întreagă printre homofobi. Îl amuză, însă, discursurile care sugerează că homosexualitatea ar fi o modă împrumutată din vest.

„Nu am avut niciodată probleme să întâlnesc alți bărbați homosexuali. Chiar dacă nu era Internet ori informație accesibilă. Chiar și în localitățile mici, în sate, era simplu să găsești pe cineva. Evident că despre aceste relații știam numai noi. În orașele mai mari, erau locuri speciale în care ne dădeam întâlnire. În parcul central, pe atunci se numea Parcul „Pușkin”, ne vedeam adesea. Cred că noile cunoștințe erau mai accesibile atunci decât acum. Erau și atunci provocări. Și poliția organiza provocări. Cel mai periculos era dacă te prindea poliția, pentru că imediat avea să se afle la servici despre asta. Și asta însemna, de regulă, finalul carierei. Era cel mai grav lucru care putea să ți se întâmple. Am ajuns și eu pe mâna poliției, dar funcția pe care o dețineam m-a ajutat să soluționez problema. Indiferent de impedimente și restricții, oamenii dintotdeauna găseau căi să se vadă , să fie împreună. Nu poți merge împotriva ta.”

Andrei, ca și ceilalți bărbați de vârsta lui, cu care se întâlnește periodic la Centrul GENDERDOC-M, pare a fi împăcat cu viața sa, se simte mulțumit, dar recunoaște că și-ar fi dorit să întâlnească bătrânețea alături de persoana iubită, nu în singurătate:

„Sigur că uneori mă gândesc că ar fi bine să am alături persoana iubită, dar dorințele nu coincid întotdeauna cu posibilitățile. Dacă aș trăi cu un bărbat, niciodată nu aș putea ascunde asta de ochii lumii. Chiar și așa, trăind departe unul de altul, se întâmplă când moare unul dintre parteneri, celălalt să plângă tare la înmormântare. Atunci e evident pentru toată lumea că între ei a fost mai mult decât prietenie. Dar nu e bine să-ți permiți așa ceva. E nevoie de sacrificiu, de răbdare.”

Citește mai departe

Reportaje

Tăierea tradițională a animalelor de către comercianți – trasă pe dreapta

Publicat

pe

De către

După ce a investit peste jumătate de milion de lei într-un magazin cu condiții conforme pentru vânzarea cărnii, Nicolae Papuc, un antreprenor din Slobozia Mare, Cahul, este nevoit să-și țină afacerea sub lacăt.

Pentru că nu mai este voie să-și sacrifice porcinele în condițiile în care a făcut-o până acum, acesta nu poate să obțină o serie de certificate necesare pentru comercializarea cărnii. Astfel, de mai bine de trei luni, antreprenorul nu-și mai poate derula activitatea, având frigiderele magazinului goale.

Interviul integral îl găsiți pe REPORTAJE.MOLDOVA.ORG

Citește mai departe