În filmul animat ”Alba ca Zăpada”, făcut de Disney, este un personaj care precis e moldovean la origini. Vorbesc despre piticul pe care îl cheamă Mofturosul. Îl țineți minte? Mereu bosumflat și neîncrezător, care punea totul la îndoială și vedea conspirații ascunse în orice lucru bun. În esență, era un moșuleț bun la suflet, dar enervant de încăpățânat, nehotărât și bănuitor. Exact ca moldovenii.
Doar că în cazul Mofturosului din poveste a fost mai simplu de depășit problema. L-a pupat Alba ca Zăpada în frunte și s-a rezolvat. Dar cum să pupi în f…runte câteva milioane de mofturoși? Grea misiune. În primul rând, nu avem o Alba ca Zăpada, dar și chiar de-am avea, cum să pupe atâtea fun…frunţi, pardon?!
… Vă rog să nu vă supăraţi, imediat vă explic ce am în vedere.
Dacă mai țineți minte, acum câteva luni, cineva din „presa independentă” a provocat o adevărată isterie pe facebook, după ce a postat nişte poze din satul Cărpineni. Poze ca poze. Niște drumuri pline de glod. A plouat în ianuarie și le-a răzmuiat, aşa cum se întâmplă în toate satele Moldovei. Poate nimeni nici nu s-ar fi gândit la acest lucru, dacă piticii mofturoși nu ar fi explicat cât este de grav ca, în secolul 21, să umbli în caloși prin sat. Mă rog, îi drept, ar fi bine să se facă ceva. Dar cine să facă? Guvernarea, bineînțeles, că pentru asta stă acolo! Că nu m-oi apuca eu să torn asfalt.
Nu trece mult timp și… minune! Guvernarea anunță ferm că, de cum se desprimăvărează, lansează un mega proiect de infrastructură. Se apucă să repare toate drumurile din țară, nu doar pe cele naționale, ci și pe cele locale. „Un drum asfaltat în fiecare sat”, așa parcă se numește proiectul. M-am bucurat. „Doamne ajută! mi-am zis în gând, de-ar fi alegeri măcar o dată la doi ani!”
Doar că m-am cam grăbit cu bucuria, se pare. Am tratat prea superficial știrea. Noroc de piticii mofturoși, care tocmai au sărit în sus de indignare. Cum îndrăznesc să facă așa ceva?! Taman înainte de alegeri! Vor să-i voteze lumea! Vor să repare drumurile, ca să pară că-s buni, ticăloșii de ei! De când, mă rog, atâta grijă pentru popor?!
Altul a fost și mai al dracu’. Cică Plahotniuc repară drumurile din miliardul furat! M-a năucit. M-am gândit fără să vreau: „Da’ nu vrea oare Plahotniuc să mai fure un miliard și să facă în toate satele sisteme de apă și canalizare? Nu, mai bine două miliarde, ca să repare și școlile, și grădinițele… De fapt, lasă mai bine să fure tot și să repare tot ce e de reparat… Ei, nu. Îl mănâncă piticii dacă își dau seama…”
Şi parcă n-ar fi de-ajuns, guvernarea hai să irite mai departe lumea. Ba ieftinește gazul și curentul, ba alungă poliția rutieră din tufari, ba îi apucă de fund pe cei de la fisc, vamă, ANSA, ANTA şi cum s-o mai fi numind… De n-ar fi piticii mofturoși să ne deschidă ochii, am sări în sus de bucurie. Nu, bre! Ei vor ca lumea să-i voteze, mama lor de nesimțiți! Au capturat statul și fac ce vor!
Și acum, culmea tupeului. Au rezolvat toate problemele și se apucă să facă ditamai complex cultural-sportiv. Cică să fim și noi în rând cu lumea civilizată. Nouă de concerte și evenimente sportive ne arde acum!
– De unde bani?!
– … E proiect public-privat, noi ne asumăm doar chestiunile birocratice și oferim terenul. Am stabilit deja un buget pentru asta. Grosul cheltuielilor și-l asumă investitorul…
– Aha, asta înseamnă că oamenii vor fi obligați să plătească bilet de intrare! Cât o să coste biletul, precis că n-o să fie ieftin!
– Cred că e prematur să vorbim… Noi astăzi nu avem nici un loc unde să putem organiza un eveniment mai mare. Dacă câştigăm Eurovisionul, unde-l facem?
Hai că asta-i prea de tot. Noi să câștigăm Eurovisionul? Să fim serioşi!
Şi încă o chestie, care i-a scos din minţi pe piticii mofturoşi. Proiectul complexului cultural-sportiv nu e original. Vă dați seama? Au găsit piticii pe internet unul exact la fel. Câtă impertinență! Cum, dom’le, să te inspiri de pe internet?!
Şi iaca aşa, oameni buni, toată ziua şi toată noaptea. Dacă ai wi-fi, te apucă damblaua. Parcă-i bine când se mai face câte ceva, dar ce folos, dacă oamenii nu-s mulțumiți? Până la urmă, ei sunt cei care contează.
…
Aveam niște vecini în sat, când eram copil. Au murit amândoi, Dumnezeu să-i ierte. El era tractorist, ea lucra în colhoz, cu sapa. El – mărunțel și iute, ea – masivă şi grea, ca o femeie muncită de la ţară. În fine, uneori, el mai trăgea la măsea. Se adunau mai mulţi bărbaţi în drum, lângă fântână, și se mai luau cu… vorba. Şi cum era mititel şi, mai ales, obosit după o zi huruită în tractor pe dealuri, băga vreo două-trei duști şi se prăvălea lângă fântână. Ea, ca să nu-l râdă lumea, venea să-l care acasă. Era mare și puternică, așa că îl înșfăca de jos și-l arunca peste umăr, ca pe un sac cu tărâțe. Asta îl enerva peste măsură pe micul nostru tractorist. Nu se putea rupe din strânsoarea ei, în schimb, tot drumul o lovea cu pumnii în spate. Noi, copiii, ne prăpădeam de râs… Nu știu de ce mi-am amintit de ei.
Autor: Nicolae Federiuc
