Evelina Crețu este unul din tinerii care au demonstrat că, indiferent de condițiile mediocre pe care le oferă statul persoanelor cu nevoi speciale, există șanse mari de reușită. Și-a pierdut vederea la vârsta de 9 ani, iar această întâmplare nefericită s-a transformat în provocarea vieții sale, un examen pe care îl susține cu succes în fiecare zi. A absolvit Universitatea de Educație Fizică și Sport, iar acum este masterandă la două specialități. Am discutat cu Evelina despre provocările pe care le întâmpină un nevăzător în Republica Moldova în interviul de mai jos.
Sunt școlile din Moldova pregătite să integreze copiii cu deficiențe de vedere și să le ofere șanse egale? Cum a fost experiența ta?
Când mi-am pierdut vederea nici n-am observat cum s-a întimplat acest lucru, deoarece eram înca copil. Iar când am fost la control medical am înteles că nu văd nici primul rând. Am mai învățat încă un an în scoala generală, mi-a fost dificil deoarece cărțile erau cu font prea mic și chiar era o carte cu paginile de tip vechi. Părinții mă ajutau, îmi citeau când era nevoie și scriau, dar era prea greu pentru noi. De aceea am schimbat liceul. Pentru mine în acel moment a fost cel mai dureros, deoarece aveam frică de ceea ce mă așteapta, nu doream să-mi las colegii care deja îmi erau prieteni și actoria pe care o practicam în cadrul școlii.
Atunci când învățam eu la liceu nu erau pregătite școlile generale pentru incluziunea persoanelor cu dizabilități. Acum, cel puțin, încearcă să o facă. Am un frățior care în prezent este elev în clasa a III-a într-o scoală simplă. El are aceeași diagnoză ca și mine, la fel și-a pierdut brusc vederea. Atât cât învață în clasele primare este cât de cât posibilă integrarea, deoarece dispune de un sistem televizat cu circuit închis în clasă precum și acasă. Însă va fi mult mai dificil de creat condițiile de integrare în clasele gimnaziale.
Ce pasiuni și interese noi au apărut odată cu această schimbare din viața ta?
În afară de actorie pe care deja o practicăm; am aflat că am auz muzical și puțină voce precum și pot să mă mișc ritmic în dans grație profesorilor din cadrul Liceului Tehnologic de slab văzători. În fiecare an se organizau diverse manifestări în care participăm în calitate de prezentatoare, precum și dansam și cântam cu colegele mele. Mai târziu a apărut pasiunea față de sport. E ceva extraordinar când poți să demonstrezi, în primul rând, ție că dizabilitatea nu-ți creează limite în practicarea unui sport și poți chiar obține rezultate. Iar cea mai mare pasiune a mea, dar care la moment este mai puțin realizabilă, dar va fi cu siguranță, este să călătoresc, să văd întreaga lume, să cunosc diverse naționalități și tradiții.
Cât de mult curaj trebuie unui nevăzător în Moldova pentru a urma o universitate?
Sinceră să fiu – eu nu am fost curajoasă, am fost chiar foarte înfricată. Când am intrat la studii am plâns aproape o lună. Mă înspăimânta totul, nu dormeam, aproape nu mâncam și mă străduiam să învăț cât mai mult, ca să nu dau greș. Însă până la un moment dat, când am înțeles că și colegii mei au frică, că și pentru ei este ceva nou și nu sunt încrezuți în ziua de mâine, chiar dacă nu au dizabilitate. M-a mirat mult acest lucru. Dar am înteles că toți suntem egali indiferent de defect, uneori nu doar nouă ne trebuie ajutor, dar și noi îl putem oferi celor din jur. Cel mai greu e să faci primul pas, dar dacă îl faci celelalte vor urma de la sine!
Cum ai ales prima specialitate? Cum a fost experiența ta de student nevăzător în Moldova?
În anul 2012 am finisat studiile liceale. Eram plină de aspirații și vise de a deveni actriță, practicasem de mulți ani actoria și făceam parte dintr-un cerc teatral. Când am aplicat documentele la Academia de Arte, în primele zile de consultații ei nu au observat defectul, iar în timpul examenului, după ce au aflat despre el, mi-au refuzat motivindu-mi că specialitatea este prea periculoasă pentru mine. După care am aplicat la USEFS, Facultatea Kinetoterapie. Aici mi-a fost destul de dificil în timpul studiilor, mai ales că am avut multe discipline legate de sport, dar le-am trecut cu brio. Pentru un slab văzător este foarte dificil, deoarece, în primul rând, blocul de studii nu este adaptat deloc și cadrul didactic nu este destul de pregătit.
Cu ce te ocupi acum?
La moment sunt la doua masterate din același domeniu. Primul e de terapie manuală, iar celălalt e masteratul românesc, dar care îl fac în cadrul USEFS. Totodată sunt și voluntara în cadrul Centrului Low Vision: particip la diverse manifestări, mese rotunde, traininguri. La fel organizăm diverse întâlniri pentru beneficiari formând grupuri de susținere, ne împărtășim experiențe dureroase, succesele fiecăruia. Sunt în cautare de un post de muncă, dar din cauza studiilor e mai dificil de găsit.
Ce așteptări ai de la societatea noastră în atiudinea ei față de oamenii cu nevoi speciale și, deocamdată, nu îți sunt îndeplinite?
În mod ideal aș dori să fie mentalitatea de peste hotare, însă aceasta deocamdată e doar vis. Nu avem nevoie de privilegii, favoruri sau compasiune, ci doar de înțelegere, acceptare și receptivitate ca să ne putem integra cu succes în societate. E important ca societatea să ințeleagă că suntem egali, iar orice defect nu ar trebui sa fie un obstacol în dezvoltarea relațiilor interumane.
Care a fost cea mai importantă lecție de viață pe care ai învățat-o în toți acești ani?
Cu mine se petrec lecții de viață aproape în fiecare zi din care învăț ceva nou și important. M-a impresionat mult anul trecut când am făcut cunoștință cu persoane nevăzătoare de peste hotare, a fost ceva uimitor. Erau înt-atât de pline de viață, energie și lumină că îi vrăjeau pe toți împrejur. Cel mai mult m-a impresionat o domnișoara care, indiferent că traia în întuneric, vedea mai multă lumină în viitor decât cei văzatori. A reușit să obțină mari succese în viață și să-și îndeplinească visele, ceea ce m-a încurajat să nu pierd timpul pe regrete și pe neîncrederea în sine, dar să fac pași micuți ca să deschid ușa viselor mele !
Mulțumim și mult succes!
