Noi de multe ori uităm să închidem robinetul în timp ce ne spălăm dinții și avem iluzia că este apă din belșug. În acelaș timp, la nivel global apa a devenit „aurul albastru al secolului XXI” și „noul petrol”. Aceste denumiri pun în evidență faptul că rezervele de apă scad, iar necesitatea de apă crește. Devine din ce în ce mai clar că acest beneficiu necesar e totuși un lux, care nu e accesibil tuturor. Autorii comunității despre consumul rațional ЭкоВолк, au decis să pună în discuție problema – cum a devenit apa potabilă un produs de lux.

I. Furtună într-o sticlă sau care este costul producerii apei îmbuteliate

În 2017, băutura cea mai populară în America de Nord a devenit apa îmbuteliată. Pentru prima dată, cerința de apă a depășit cerința de băuturi carbogazoase. În 2016, suma vânzărilor companiei Nestlé au atins suma de 92 mlrd de dolari, 7,4 mlrd din această sumă au fost din vânzările apei îmbuteliate, sub diferite branduri. Din aceste 7,4 mlrd de dolari, 343 milioane au fost obținute de companie din îmbutelierea apelor statului Michigan, SUA.

Războiul din Nestlé și râul Michigan

Această sumă, de 343 milioane de dolari, a părut insuficientă, așa că managerii companiei s-au înarmat cu grafice ale vânzărilor apei îmbuteliate și au decis să lărgească linia de producere din Michigan. Pentru a garanta faptul că uzina de îmbuteliere va lucra la 100%, Nestlé a depus o cerere la administrația statului de a mări norma de apă, pe care o  preiau din sursele subterane, de la 950 la 1500 litri pe minut. Această cerere s-a bătut cap în cap cu faptul că în 2009, după câțiva ani de judecată, populația statului a obținut dreptul de a micșora volumul de preluare a apei, de la aceiași 1500 litri pe minut și limitarea utilizării apei în perioada de primăvară – vară.

Locuitorii statului s-au revoltat, au depus mii de scrisori de protest la administrația statului și au boicotat decizia judecătorească de a mări volumul de apă preluat de Nestlé. Cu toate acestea, în aprilie 2018 conducerea statului a aprobat cererea companiei și i-a permis să mărească volumul de apă preluat din izvoarele care alimentează râul Michigan.

Apa de la robinet vândută la butelie

Cele mai vestite branduri, sub care Nestlé vinde apa, sunt: Perrier, San-Pellegrino și Pure Life. Dacă primele două reprezintă apă minerală și se îmbuteliază la sursă – în orașul francez Vergèze și orașul Italian San – Pellegrino, atunci ultimul brand – Pure Life nu este  altceva decât apa de la robinet, filtrată, care paradoxal este ignorată de majoritatea locuitorilor marilor orașe.

Conform sondajelor de opinie efectuate în Statele Unite, două treimi din consumatori preferă apa îmbuteliată celei de la robinet. Volumul vânzărilor globale de apă îmbuteliată este de aproximativ 17 mlrd dolari pe an. Se estimează că până în 2024 va atinge suma de 24 mlrd dolari.

Cu toate acestea, standardele care reglementează calitatea apei de la robinet în Europa și SUA sunt cu mult mai stricte decât cele care reglementează apa îmbuteliată.

Este oare inofensivă apa îmbuteliată?

Unul dintre studiile efectuate în Statele Unite a arătat că al treila factor de preferință (după comoditatea ambalajului de unică folosință și accesibilitate) este părerea subiectivă privind inofensivitatea apei îmbuteliate. După ce au fost comparate mostrele de apă vândută sub diferite branduri și a apei de la robinet din orașul Cleveland, Ohio, s-a demonstrat că dacă 100% de mostre ale apei de la robinet în municipiu, corespund standartelor de calitate ale statului, doar 5% de mostre de apă îmbuteliată au trecut testul.

Sociologii sunt de părere că această credință oarbă în calitatea apei îmbuteliate se explică prin marketingul reușit al producătorilor. În publicitatea produselor se folosesc fie imagini ale naturii virgine, fie exclusivitate și apartenență la grupul social înstărit. Și aceste trucuri își fac treaba.

„Când ții în mână o sticlă de Perrier, asta vorbește ceva despre tine, că tu ești rafinat, că faci parte din cei care înțeleg ceea ce se petrece în lume” – Michael Bellas, conducătorul Beverage Marketing Corporation.

Cum a ajuns un aisberg în designul buteliilor?

Culmea transformării apei de calitate în produs de lux, accesibil celor care au avut norocul să se nască în familii bogate sau în regiunile cu legislație strictă privind gestionarea resurselor naturale, poate fi considerată apariția pe piață a unui brand de lux de apă care este îmbuteliată în sticle cu design special, în apropierea cercului polar.

Intrați pe pagina web a companiei Svalbarði. Jamal Qureshi, un om de afaceri de pe Wall street, în 2013 a vizitat Svalbard pe insula Spitzbergen, Norvegia și a adus soției sale de acolo, o sticlă de apă din aisbergul topit. După câțiva ani, el a obținut permisiunea de la guvernatorul teritoriului Svalbard, să producă această apă. Acum, de două ori pe an, vara și toamna, când din aisberg se desprind bucăți de gheață (din anumite motive, compania consideră că așa își aduce aportul la ecologia mondială), în Kongsfjord, care se află la 1000 km de cercul polar, se îndreaptă o expediție a companiei  Svalbarði.

Pentru a produce 13 mii de butelii de apă, este nevoie de 15 tone de gheață. Aceste bucăți de gheață sunt transportate pe corăbii, apoi sunt topite și apa este turnată în butelii. Pe etichetă sunt menționate toate elementele unui brand de lux: numărul limitat de butelii, prețul (cam 70 euro) și dreptul exclusiv de a fi vândută în magazinul Harrods în Londra și pe pagina web a companiei.

II. Aprovizionarea cu apă pentru aleși sau cum oamenii se luptă pentru accesul la apă

În țările precum Mozambic, Africa, populația care primește apa din rezervoare, poate cheltui până la 45% din venitul lunare pentru apă, consumând cam 50 litri pe zi, adică de șase ori mai puțin. Cu toate acestea, în regiunile țării unde nu sunt puncte de apă subvenționate de stat, populația este dependentă de contrabandă, iar apa poate fi de o sută de ori mai scumpă decât cea oferită de stat.

În multe țări, chiar și cele dezvoltate, ruptura socio–economică poate crea practic o barieră între cartierele bogate și ce sărace, care nu sunt conectate la rețeaua de aprovizionare cu apă, între populația care-și permite să deschidă fântâni arteziene și cea care poate săpa doar până la apele de suprafață.

Cum a ajuns orașul Jakarta să se scufunde sub apă din cauza fântânilor

Nivelul mării în orașul Jakarta, Indonesia crește cu 5 cm pe an. 40% din teritoriul orașul se află deja sub apă, iar peste 10 ani el poate fi scufundat în întregime. Cursul apei în râuri se întoarce înapoi, cartiere întregi ajung sub apă. Acest tempou de creștere a nivelului mării este cu mult peste cel al creșterii oceanului planetar din cauza încălzirii globale. Cauza catastrofei este așezarea solului, provocată de săparea prea multor fântâni private.

În timp ce cartierele unde se află centrele de business și cele unde trăiește populația înstărită, primesc apa din stratul acvifer, mai mult de 60% din populația orașului folosesc apele de suprafață. Ei nu au resurse pentru a săpa la mari adâncimi, așa că folosesc apa îmbâcsită cu metale grele, nitrați și bacterii.

Problema creată de fântânile așezate prea aproape una de alta, indiferent de adâncime, se referă la imposibilitatea de a controla calitatea apei.

Așa se face că până la începuturile secolului XX în Europa și Statele Unite ale Americii, apa era adusă în locuințe de companii private, ale căror servicii nu erau solicitate de oamenii săraci. Rezultatul acestei politici a fost focare dese de epidemii cum ar fi holera. La începutul secolului XX, odată ce orașele au început să crească, atitudinea față de apa potabilă s-a schimbat: apa potabilă a devenit un bun obștesc și era adusă în toate regiunile, indiferent de statutul social al locuitorilor, în baza unui impozit general. Dar o dată ce în lume se descentralizează aprovizionarea cu apă, în regiunile unde apa potabilă este insuficientă, se produce un regres la filosofia supraviețuirii celui mai puternic.

De ce bogații sunt indiferenți față de seceta la vecini?

În multe regiuni cu resurse limitate de apă potabilă, păturile sociale înstărite nu-și adaptează consumul de apă în funcție de condițiile de secetă. Cercetătorii în sociologie explică acest fapt printr-o neînțelegere a problemei. Dacă tu ești în stare să cumperi camioane de apă îmbuteliată, indiferent de prețurile mari, nu simți pe propria piele criza apei.

Primăvara anului 2018 a devenit critică pentru orașul Cape Town, Africa. Orașul a ajuns la limita de jos a rezervelor de apă și administrația orașului a introdus niște limitări stricte de utilizare a apei din rețea. S-a ajuns până la închiderea robinetelor în blocurile de locuit. Familiile înstărite au săpat numeroase fântâni private, a început să cumpere camioane de apă îmbuteliată și sisteme de filtrare, cele mai ieftine fiind de 3 mii dolari.

Cum se face economie la apă pe seama celor săraci

N-ar trebui să ne gândim că bariera trece doar între cei bogați și cei săraci. Uneori se întâmplă să treacă și între etnii.

Rezervația indiană Nr.40 cu numele „Șase națiuni”, care se află în provincia Ontario, Canada, se află la doar 20 km de o nouă uzină de filtrare a apei. În această rezervație trăiesc aproape 28 mii de oameni. Doar 9 % dintre ei au acces la apa filtrată. Locuitorii acestei regiuni sunt convinși că de vină este rasismul etnic. Ei nu pot să explice altfel indisponibilitatea apei potabile în regiunea aflată la vreo jumătate de oră de infrastructura necesară.

În februarie 2018 s-a răspândit vestea că va fi construită o rețea de apă potabilă de la noua uzină spre două din școlile primare și 2000 case de pe teritoriul rezervației. Dar, chiar dacă lucrările vor fi executate, jumătate din populația rezervației oricum nu va avea acces la apa filtrată.

E posibil ca nedorința de a conecta la apa filtrată, toate casele sau cartierele din „Șase națiuni” se poate explica din punct de vedere economic. Dar unde se trage linia între economia rațională și încălcarea drepturilor locuitorilor la accesul la apa potabilă?

Dreptul la apă potabilă presupune asigurarea fiecărui om cu o cantitate suficientă de apă inofensivă și accesibilă din punct de vedere fizic și economic, pentru toate necesitățile zilnice (Comentariu general nr.15 despre dreptul la apă, la articolele 11 și 12 din Pactul internațional despre drepturile economice, sociale și culturale)

În Ecuador și Slovenia, prin constituție este interzisă privatizarea resurselor de apă. Ele sunt considerate bunuri strategice ale țării care pot fi deținute doar de stat  sau structuri municipale.

III. Epidemia globală de secetă

Pe planetă se numără cam 37 de straturi acvifere cu rezerve de apă considerabile. 27 dintre acestea sunt exploatate cu mult peste posibilitatea de reînnoirea a rezervelor de apă. Din 2002 până în 2017, NASA și German Aerospace Center au efectuat un studiu revoluționar sub numele GRACE (Gravity Recovery and Climate Experiment). Măsurând distanța dintre doi sateliți gemeni, cercetătorii au studiat schimbările câmpului gravitational al Pământului, care este legat de mișcarea maselor de apă – atât în rezultatul mișcării naturale a apei, cât și în rezultatul activității umane.

Rezultatele obținute au demonstrat ce se întâmplă cu apele subterane. Aceste date au permis cercetătorilor să facă o concluzie: în rezultatul schimbării climei și a activității umane, volumul cantității de apă în regiunile umede ale planetei s-au mărit, iar în regiunile uscate – a scăzut.

Ironia sorții – cu cât mai secetoasă este regiunea, cu atât se bazează mai mult pe rezervele subterane de apă. În acelaș timp, cu cât mai înaltă este temperatura aerului și cu cât mai uscat este, cu atât mai repede se produce evaporarea apei obținute de sub pământ. Acesta este un cerc vicios care acum nu poate fi rupt.

În articolul original este adusă drept exemplu situația Arabiei Saudite, care se ambiționează să facă agricultură, folosind resursele de ape din stratul acvifer. Totodată, Arabia Saudită cheltuie până la 1,5 milioane de barili de petrol pe zi pentru a transforma apa de mare în apă potabilă. Volumul extracției de petrol este de aproximativ 10 milioane de barili pe zi.

Calitatea apei în Republica Moldova lasă de dorit

Potrivit unui studiu din 2016 al Centrului Național de Sănătate Publică, în Republica Moldova principalele surse de alimentare cu apă sunt fluviul Nistru, care acoperă circa 54% din cantitatea totală de apă şi râul Prut care acoperă 16%, alte surse de apă de suprafaţă – 7% şi alte surse de apă subterane – 23%.

Aprovizionarea cu apă mai are loc şi din circa 5000 sonde de foraj cu alimentare din pânza freatică. Stocul mediu multianual al râurilor ţării este estimat la 13,2 miliarde m³, rezerva de ape subterane este estimată la circa 2,8 miliarde m³. Teoretic potenţialul de apă este de circa 16 miliarde m³, ceea ce înseamnă 3700 m³/locuitor pe an.

Însă potenţialul disponibil este de aproximativ 1100 m³/locuitor pe an, ceea ce situează Republica Moldova printre ţările cu resurse de apă relativ sărace. Potrivit situaţiei la 01.01.2007, rezervele exploatate de ape subterane constituiau în ansamblu pe republică 3468 mii m³/24h. În rezultatul monitorizării apelor subterane s-a constatat că apa multor sonde arteziene conţine ioni de amoniu, nitraţi, nitriţi în cantităţi considerabile, uneori depăşind valorile CMA.

În unele raioane din sudul ţării conţinutul înalt de compuşi ai azotului, în apele subterane, poate fi cauzat şi de factori naturali. Din numărul total de locuitori, circa 50% consumă apa poluată.

În opt din zece fântâni şi izvoare apa nu corespunde normativelor sanitare

În aceste condiţii s-a dublat morbiditatea în urma maladiilor cauzate de poluarea apei. Circa 80% din maladiile legate de calitatea nesatisfăcătoare a mediului sunt provocate de poluarea excesivă a apei potabile şi doar 20% – de ceilalţi factori de mediu. Din cauza calităţii apei, speranţa de viaţă a fiecărui sătean se reduce cu 4-5 ani. Circa 50% din populaţia Republicii Moldova nu are acces la apă potabilă de calitate. Aproape 60% este aprovizionată cu apă prin sistemul decentralizat (fântâni, izvoare).

Plus la toate, știrile alarmante, cu privire la dorința Ucrainei de a mai construi câteva hidrocetrale pe Nistru, nu deranjează autoritățile. În această situație poate ar fi nevoie de o inițiativă civică care să colecteze toate datele referitoare la asigurarea populației cu apă potabilă și să atragă atenția autorităților asupra acestei probleme. Nu de alta, dar în afară de apă și pământ nu prea avem bogății. Ar fi o rușine să rămânem și fără asta.