Într-o lume plină de obstacole și greutăți, să fii nevăzător poate părea, pentru cei care au darul vederii, imposibil de depășit. Totuși, o mică incursiune în lumea celor, care s-au învățat să vadă altfel decât cu ochii, schimbă radical percepția despre ce înseamnă a vedea.
Nicolae Ciobanu era un copil neastâmpărat și nevăzător. Așa s-a născut. „Frați, verișori, prieteni, toți vedeau. Eu mă descurcam cum puteam. Mai mult decât atât eram destul de energic, curios și chiar neastâmpărat. Poate chiar datorită acestor calități am învățat să fac multe care mi-au prins bine în timp și uneori chiar m-au salvat”, ne spune el.
Năzbâtii pe achipuite
„Mămica, fratele, badea Grișa, verișorii cu care prieteneam și sigur că prietenii din mahala, cu ei am învățat să mă descurc singur. În jurul nostru locuiau familii care aveau copii de vârsta mea. Cine putea mai bine decât un copil să-mi spună că în fața mea este un șanț sau o fântână sau „Ia seama, Colică, vine o căruță sau o mașină”? Când ne jucam de-a mijatca sau de-a țurca, ei îmi explicau totul atât de clar încât mă jucam în rând cu ei”, povestește acesta.
Fiind nevăzător, mama sa era nevoită să-l lase acasă, cât aceasta era plecată la prășit. „Măi Colică, iaca eu îți las într-o covată niște șiocălăi de popușoi, să-i dezghioși până deseară. Să mai mături prin casă”, îi spunea ea. Aveau o căsuță mică, cu o cameră și o tindă. Îi lăsa mâncare și-i găsea fiului ocupație, ca să nu se plictisească până se întoarce ea de la muncă. „Eu, în schimb, cum mă trezeam, mâncam ce-o dat Dumnezeu și cât făceam repede ce-o mi-o zis mama, planificam cum să ies din casă, căci mama mă încuia. Prin tindă, ies în poiată, unde stau găinile. De acolo, pe ușița găinilor, mă strecor și umblu brambura pe tot satul, cu băieții cu jocurile. Prietenii știau care-i situația și când începea să se-ntunece, mă anunțau că e timpul să mă întorc acasă. Făceam repede drum întors, iar mama venea acasă și mă miluia că, sărmanul de mine, am stat toată ziulica singur. Simțindu-se vinovată îmi gătea niște plăcințele sau îmi aducea ceva gustos. Mereu se străduia să mă mângâie”, își amintește Nicolae Ciobanu cu drag.
Incluziunea văzută cu alți ochi
Așa a ajuns copilul Nicolae la vârsta de 7 ani, când trebuia să învețe carte. De la Olga Rapida, fosta redactoare-șef a tipografiei din Cimișlia, a aflat mama lui Nicolae Ciobanu despre școala pentru copii nevăzători de la Bălți. „La 25 august, mămica m-a adus acolo. Aveam 7 anișori și lacrimi în ochi. Am rămas singur, fără mama, fără prieteni. Ceilalți elevi veneau abia în septembrie. Erau doar profesorii acolo”, își amintește bărbatul. Cu toată tristețea, Nicolae a făcut prima năzbâtie la școală în aceeași zi. În timp ce maică-sa completa actele necesare, băiatul a ieșit în curtea școlii, în cercetare. Necunoscând zona, a nimerit într-o groapă cu var. „Eu, chiar dacă nu vedeam, tare-mi plăcea să alerg. Noroc că varul era stins…”, spune râzând bărbatul. Au urmat zile lungi și pline de lacrimi, până Nicolae Ciobanu s-a obișnuit cu noul anturaj și și-a făcut noi prieteni. „Era o școală internat cu condiții nu tocmai bune. Încăperile era împrăștiate pe tot teritoriul școlii, erau vreo 9 clădiri, iar noi trebuia să circulăm dintr-o parte în alta. Poate și era mai bine așa, ne-am făcut deprinderi de orientare. Și dacă ne obișnuiam acolo, eram bravo”, spune Nicolae Ciobanu.
Nevăzătorii trebuie să-și facă studiile în instituții specializate, crede bărbatul. „În special pentru cei total nevăzători, este mai bine aici. Noi între noi, chiar i cu cei cu mic rest de vedere, ne ajutăm între noi. Nu este nimic mai bine, când un semen de-al tău îți explică anumite deprinderi. Niciodată, omul sănătos nu va putea explica orbului toate deprinderile cotidiene așa cum o va face un nevăzător”, explică acesta.
Incluziunea, pusă la îndoială
Potrivit intervievatului, pe vremurile când el era elev, incluziunea se făcea, în unele cazuri, mai bine decât acum. Astăzi, noi vorbim despre incluziune, în conformitate cu Convenția drepturilor internaționale a persoanelor cu dizabilități, iar Codul Educației propune 3 forme de incluziune – instituțiile specializate, școala generală sau predarea la domiciliu. „Cu regret, niciuna din ultimele două nu este accesibilă pentru nevăzători pentru că nu avem nici specialiști pregătiți, nici mijloace specializate pentru educație. Nicio grădiniță, nici o școală nu sunt aprovizionate nici cu manuale, nici cu programe specializate, nici cu produse tiflotehnice pentru nevăzători, cum ar fi tabla de șah sau de scris pentru nevăzători, punctatorul, abecedarul.
Nicolae Ciobanu vorbește despre elementara tăbliță Braille, care pentru cei văzători înlocuiește un caiet ordinar pentru văzători, și punctatorul, locțiitorul pixului. Întrebat cum se scrie în alfabetul Braiile, bărbatul scoate din primul sertar o „mapă” metalică, o coală și un instrument cu vârf metalic ataşat unui mâner de lemn. Cu un calm asemănător învățătorului, îmi explică totul pe pași. Așează hârtia între cele două foi şi o presează. Prima parte a tăbliței este perforată, cea de-a doua este plină. Hârtia se fixează între cele doi foi de metal. Aici intră în schemă punctatorul, cu care se perforează hârtia, de la dreapta la stânga, punctele ieşind în relief pe partea cealaltă. Odată scris textul, hârtia se întoarce iar cuvintele se citesc de la stânga la dreapta. „Anișoara, ziaristă, ia de la mine un interviu”, a scris Nicolae Ciobanu.
„În orice carte în orice film, se spune că lumea orbului este un deplin întuneric și în afară de asta omul poate deprinde numai sunete. Nu este chiar așa. Sigur că, din întuneric nu ne poate salva nimeni, dacă această deficiență nu se tratează prin intervenție chirurgicală. Dar pe lângă toate, noi avem lumea intelectuală și spirituală. În viață sunt mii de situații, iar pe lângă experiența senzorială, mai avem și o deprindere vizuală din parte prietenilor sănătoși”.
Chișinău, un oraș neprietenos
Pe lângă faptul că Nicolae Ciobanu știe foarte bine să mânuiască un computer, fiind ajutat de un soft specializat, acesta cunoaște foarte bine și orașul Chișinău, unde locuiește încă din iulie 1974. „Noi, nevăzătorii, ne bazăm mult pe memoria noastră și dacă am trecut de câteva ori pe același traseu, am înregistrat în amintiri toate detaliile. Eu memorizez foarte bine străzile, sunt foarte atent la stațiile anunțate de șoferi sau solicitate de pasageri”, explică acesta.
Totuși, dacă deplasare pe trotuarele orașului este anevoioasă pentru pietonii văzători, această experiență este una absolut „deosebită” pentru cei cu deficiențe locomotorii și vizuale… Numărul semafoarelor cu semnalizare acustică sau al așa-ziselor „ciocănitoare”, în Chișinău, este de doar 9 și au fost instalate la inițiativa Asociației Nevăzătorilor. Celelalte sute și mii de intersecții din Capitală sunt un pericol incomensurabil pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Dacă persoanelor cu dizabilități locomotorii le lipsesc în special rampele de acces, cei nevăzători au mare nevoie de bare de protecție/ de orientare și de sonorizare a intersecțiilor. „Bine ar fi ca la stațiile de transport public, să se anunțe ce autobuz sau troleibuz a ajuns, pentru ca noi să nu trebuiască să deranjăm pe cineva. Bine când este vreun om în stație. Dar dacă nu este nimeni, trebuie să așteptăm până vine, ca să ne asigurăm că intrăm în transportul necesar”, recunoaște bărbatul.
Recent, Nicolae Ciobanu a jucat rolul principal scurtmetrajul documentar „Omul din lumea sunetelor”, un ghid pentru înțelegerea lumii persoanelor cu dizabilități de vedere. Acesta a fost realizat în cadrul proiectului „Abilitate versus Dizabilitate – de la înțelegere spre eliminarea discriminării și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități auditive și de vedere”. Scopul acestuia este diminuarea fenomenul discriminării, aprofundarea drepturilor omului și sporirea gradului de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități auditive și dizabilități de vedere.
„Este un proiect foarte bun pentru noi. Sunt foarte fericit că mi s-a propus să ofer consultații în realizarea acestui film, ca specialist și ca persoană nevăzătoare. Este primul film documentar în care se explică necesitățile unui nevăzător și cred că nu va fi ultimul. Este important să se facă și filme pentru noi, unde să fie asigurată sonorizarea specială a acestora. Astfel, noi vom putea viziona filmul în plina lui desfășurare. Omul din lumea sunetelor pentru noi are un folos special. Cei sănătoși, intrând în contact cu nevăzătorii, vor înțelege cum este corect să te comporți în anturajul nostru. Filmul acesta ne va ajuta să depășim mai ușor obstacolele și barierele dintre noi”, explică Nicolae Ciobanu.
[youtube id=”VUMHsi2-krM” start=”0″]Filmul documentar a fost realizat de Alianța Infonet, în parteneriat cu Asociația Surzilor din Republica Moldova și Centrul Național de Informare și Reabilitare a Asociației Nevăzătorilor din Moldova, cu suportul financiar al Programului Egalitate și Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova.
