În Kiev mor oamenii. Cu o viteză îngrozitoare, fără frică de moarte. Cât se moare într-o zi – se va număra într-o lună, poate. Poate, dacă într-o lună „ceva” se va schimba. Acel ceva se numeşte Ianukovici, preşedintele Ucrainei care nu vrea să plece. Preşedintele Ucrainei pe care nimeni nu-l vrea, nimeni nu l-ar primi cu braţele deschise. Şi din cauza asta Ianukovici ţine cu dinţii de putere. Şi răspândeşte moarte, moarte concretă, izvorâtă din lupta lui „interioară”.
În Ucraina e război pe bune, gloanţele nu mai sunt de cauciuc, ci adevărate. Există o grămadă de teorii despre ce se întâmplă acolo (foarte aproape de noi, de Moldova şi România), analiştii văd un război între SUA şi Rusia, între Europa şi Rusia, între SUA şi Europa. Adevărul este însă extrem de simplu: e un război pentru plecarea lui Ianukovici, poate ultimul tiran care nu vrea să fugă din ţara sa după ce a doborât-o, după ce a zdrobit ultima scânteie de speranţă. Războiul se va termina imediat ce Ianukovici îşi va târî fundul de tiran din fotoliul prezidenţial. Un fund pentru a cărui comoditate se moare. Dar nu din iubire. Nici măcar morţii de la Berkut nu-l iubesc pe Ianukovici. Ei mor şi ucid din reflex, reflexe controlate de Ianukovici.
Iar în timp de moarte Ianukovici lansează comunicate. De mare iubitor de pace, umaniste, cu ameninţări. Cum la noi a mai făcut-o Zinaida Greceanâi. „Acesta este principiul meu de viaţă – nici o putere nu merită un strop de sânge vărsat pentru ea”, spune tiranul în timp ce oamenii mor, Ucraina arde. „Dar eu mereu am considerat utilizarea forţei o abordare greşită. Există o modalitate mai bună şi mai eficientă – găsirea limbii comune”, dar liderii opoziţiei declară că dialogul cu Ianukovici este imposibil, pentru că el vrea totul şi pe toţi după gratii. Sau morţi.
Ianukovici încă-şi mai citeşte comunicatele. Pentru că mai controlează presa. Din Chişinău te poţi uita la Inter, canalul TV ucrainean la care se dau seriale după seriale şi comunicatele tiranului. Mai la sud poţi vedea şi alte canale – toate controlate de Ianukovici. Tiranul se admiră în sticla televizorului. Nu m-aş mira dacă ar crede că Ucraina îl iubeşte.
Fie-vă milă de Ucraina şi de ucraineni. Daţi-i un elicopter tiranului să fugă. Să încerce să fugă. Ca Ceauşescu. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se apropie de soarta tiranului român, de fapt de soarta tuturor tiranilor. Fundul lui în fotoliul prezidenţial nu merită atâta sânge.
